De ce e mai greu să ștergi activitatea pe Facebook?

Dacă aș avea ocazia să-i pun o singură întrebare lui Mark Zuckerberg și să am voie să-l hărțuiesc până îmi dă un răspuns decent, ar fi cea din titlu.

Să-ți ștergi întreg istoricul Facebook este o experiență formatoare, necesară ca parte din procesul de maturizare. E penitență – accepți că fiecare postare pusă pe Facebook, fiecare Like, fiecare Share, fiecare comentariu a fost o greșeală. Dai click pe meniul ăla de trei puncte, selectezi Delete, aștepți să vină un popup (animat) în care ești întrebat: „ești sigur că vrei să ștergi această postare de pe Facebook? Dacă nu ai postat tu hai să-ți securizăm contul!”. După care confirmi apăsând pe „Delete” din nou, după care aștepți câteva secunde. Toată coregrafia asta e gândită pentru un singur lucru: să te descurajeze de la a șterge conținut.

Netflix: My List. Ca să adaugi un film în lista de chestii de urmărit e foarte simplu – o simplă bifă de „add to my list”. De șters? La fel, o debifare, care în momentul în care o execuți face un refresh la toată pagina și durează câteva secunde bune să se reîncarce tot. După ce elimini două-trei chestii din listă renunți la a face asta.

Twitter. În propriile cuvinte:

Orice, numai să nu ștergi chestiile „tale”. Dacă vrei, poți să-ți ștergi contul (și să-ți pierzi toată rețeaua socială construită prin sistemul lor), și e ok, asta înseamnă de fapt că nu o să mai poți accesa tu acele informații.

Nu am o explicație bună pentru asta, o explicație care să nu sune conspirativ. Nu accept nici explicația cu „tu ești produsul”, care e superficială în cel mai bun caz. E clar că e destul de simplu să ștergi contul de Facebook, și să nu mai fii produsul (da, și acolo e o opoziție, dar nu e făcută la fiecare pas, nu te șicanează, sunt două întrebări după care gata). Și da, întrebarea din titlu nu e retorică. Chiar sunt foarte curios.

Știu motivația tehnologică: de exemplu, filesystem-ul Google (cel pe care voi nu-l vedeți la față în mod direct) a fost conceput fără operații de ștergere, ci doar cu versionare (cu alte cuvinte, după ce ai șters ceva, e adăugat un steguleț care zice că gata, treaba asta e ștearsă, deci nu mai există). Știu și explicația – e mai simplu, mai ieftin, mai eficient. Putem discuta pe tema asta tehnică – și știu că există și soluții. Dacă eu le știu, un inginer software dintr-un oraș de rangul al doilea dintr-o țară de lumea a doua, le știu și inginerii de la Google, Facebook, Twitter sau Amazon, că ăia sunt cei mai deștepți și mai bine motivați oameni din software-engineering.

Vreau însă justificarea morală. Și nu, insist, nu este că „tu ești produsul”. Cred că, mai degrabă, e vorba de un voyeurism și un mod de a te șantaja. E ca menajera care ascultă la gaura cheii să afle ce se întâmplă în casă – doar că indiscreția asta nu mai implică niciun efort – menajera are acum urechi peste tot, și tu, ca angajator al ei, semnezi fericit că ești ok cu asta pentru că s-a oferit să fie prezentă în casa ta gratuit. A, nu face niciun pic de curățenie, dar te mai muștruluiește uneori dacă nu-i place ce spui, gândești sau ce prieteni ai.