De ce „Fluturi” e atât de cumpărată

Zilele astea m-am închis un pic în casă (eu și frigul nu suntem buni prieteni zilele astea) și mi-am petrecut timpul liber cu cel mai cumpărat roman românesc din ultima perioadă. Fluturi. Trei volume.

O să fie un pic previzibil când o să zic că Fluturi e o carte proastă – de fapt, e genul de carte proastă care face cărți ca 50 shades of grey acceptabile și Twilight capodoperă. Dar spre deosebire de restul lumii o să vă spun și de ce Fluturi e o carte proastă, și de ce faptul că e așa nu e o problemă.

Fluturi e o tiradă fals autobiografică scrisă de cineva care nu știe să scrie. Primele două volume au fost publicate cu numeroase greșeli gramaticale și de logică, reparate în reeditare (se laudă în introducerea volumului trei). Al treilea volum nu a trecut printr-o reeditare, dar în mod sigur a fost suficient de atent verificată, pentru că nu are greșeli deranjante.

Fluturi își dorește să fie o „carte de suflet”. Genul ăla de confesional prelung pe care îl povestesc mătușile între ele când se întâlnesc la o cafea. Irina este personajul central al poveștii, totul se întâmplă în jurul ei, e totul spus din perspectiva ei și povestea evoluează din penibil și amuzant în fals-tragic în plictisitor.

Fluturi urmărește aventurile Irinei de la vârsta la 19 ani până la 24 (Fluturi vol. 3). În tot acest timp evoluează de la o fetiță de consum în discotecă la o parvenită într-un triunghi! oh, nu, patrulater! amoros. Se mută acasă la Snagov, la cei doi din triunghi care sunt frați (dar nu sunt). Pleacă de vreo câteva ori și uneori mai pune mâna pe niște pumni de bani pe care îi dă la cineva pe stradă ca să ne reamintească că Irina e extraordinară. Pentru că rămâne fără foarte multă dramă, în volumul al doilea mor oameni. Condoleanțe, dar serios, Binder se folosește probabil de moartea unor oameni din viața ei ca să smulgă milimetri de simpatie. În fine, în al treilea mi-e neclar care mai e situația, pentru că nimic nu are niciun sens; în fine, Binder pleacă de la casa de bogați din Snagov și merge în Germania unde adevărata dragoste a ei vine să facă pe cocalarul dând Nebun de Alb la maximum, copiind scena din „Say Anything” în care John Cusack stă cu casetofonul în fața casei prințesei.

Personajul Irinei este frustrant sexual – este zeița zeițelor în jurul căreia toți muritorii sunt siderați – se culcă în același pat și doar doarme cu o groază de tipi. Să numim figura „Binder” – deci face cel puțin o Binder cu cam toate personajele din carte (nu mai țin minte cu Matei, dar să facă altcineva arheologie scatologică).

Irina din carte e o Mary Sue clasică – un personaj perfect, ideal, în care ea rezolvă toate problemele și nimic din ce face nu e greșit, cu excepția chestiilor pe care le face cu o justificare umană superioară, gen „inima îi dictează”. Irina simte sentimente (sau, ca să mă citez, „she feels the feels, man!”) și faptul că simte sentimente o face să devină un fel de colecție de experiență, un prototip de băbuță atomică de 24 de ani, care mai are un pic și își aruncă un batic peste cel mai frumos păr pe care l-a văzut Orientul (absolut tot ce face sau are ea îi face pe toți să exclame: „Vai, Irina, ești extraordinară”. Sânii ei sunt legendari, o adevărată povară, ni se spune asta încă de la început, de ce nu ar fi și părul?).

Fluturi este o telenovelă prost scrisă; dar nu cred că un scenariu de telenovelă are cum să fie bun. Romanele sunt prost structurate, împărțirea în volume e mai degrabă aleatoare. Nu există artă scriitoricească aici – e un confesional prelung și plictisitor, personajele sunt depersonalizate, inclusiv personajul central, cel care sufocă întreaga narațiune. Și am putea să vorbim despre în câte feluri e prost „Fluturi” până dimineață.

De ce vinde Irina Binder atât de mult? Departe de mine ideea de a citi Irina Binder de plăcere – singurul motiv pentru care am citit-o a fost ca să aflu de ce lumea dă bani pentru volumele ei. Și am aflat. Nu condamn pe nimeni care a cumpărat volumele ei; literatura română trebuie cumpărată, criticată sau admirată. Știu că unii oameni sunt încântați de romanele Irinei Binder, și nu e nimic rușinos în asta. Dacă e ceva ce vă rog să faceți e să nu mai faceți mișto de cumpărătorii de „Fluturi”. E foarte bine că se cumpără.

Motivul principal, e, cred eu, faptul că romanul Irinei Binder are o componentă umană cu care e ușor de empatizat. În general romanele românești sunt foarte grele – Cărtărescu este inuman cu scriitura lui dificilă pe care i-am criticat-o foarte des aici. Pe de altă parte Cărtărescu a devenit un scriitor de succes când a scris „De ce iubim femeile”, o colecție de articole de revistă glossy pe care oamenii au putut să le citească pentru că au un limbaj normal. Irina Binder e un om simplu care scrie – și asta răsună din fiecare pagină. Nu are artă scriitoricească, doar scrie ceea ce îi vine. Faptul că nu are artă scriitoricească însă, ajută – cititorul nu se mai simte intimidat așa cum se simte când deschide Solenoid și vede un om vorbind despre o ață în buric pe primele 10 pagini. Binder e atentă cu chestiile la care ar fi atente prietenele ei care îi ascultă aventurile.

Într-o lume care îți cere atenția în cele mai amănunte, confesionalul Irinei Binder e liniștitor. Măcar pentru o vreme îți pasă nu de situația politică, ci de dramoleta ființei perfecte numită Irina Binder. E scrisă simplu, nu te solicită puternic din punct de vedere intelectual. Fluturi e telenovelă în formă scrisă.

De-asta succesul lui Fluturi, o carte prost scrisă, poate să însemne un punct de început pentru scriitorimea română care se plânge că lumea nu citește. Nu de alta, dar pe Irina Binder nu am auzit-o zicând că românii nu citesc și românii nu cumpără cărți, deci poate că știe ea ceva acolo. Poate există o piață întreagă de români care ar dori să aibă ce citi dar nu le dă nimeni ceea ce își doresc ei. Ce, nu ar fi bine să scrieți ceva care să fie pe înțelesul publicului doritor de carte?

Așa că, indiferent că ne convine sau nu, Irina Binder e persoana de la care trebuie învățat ceva. Că altfel o să aștepte încă ani mulți ca criticii ei să scrie mai bine ca ea. Și nu zic să scrieți ca ea; scrieți mai bine, că e loc.