De ce nu am carnet de șofer

Sunt multe lucruri care îmi lipsesc pentru a mă considera un „om normal”. Dintre esențiale: apartament, împrumut la bancă, mașină și chiar carnet de șofer. Nu am o explicație bună pentru primele trei, recunosc că am eșuat la proba maturității, dar pot să povestesc cum e faza cu carnetul de șofer.

Acum vreo 7 ani am zis că vreau să intru în rând cu lumea și să-mi iau carnetul de șofer. Am ales un instructor în urma unei recomandări, am făcut orele necesare. Nu am fost deloc bun la treaba asta. Mi-era frică să merg prin oraș, simțeam că nu văd bine lucrurile, nu eram atent la semnele de circulație. „E ok”, îmi zicea instructorul printre urlete că nu apăs pe ambreiaj când frânez, „o să te obișnuiești în timp”. Nu eram neapărat un dezastru – nu a fost nevoie să pună frână pentru mine decât o singură dată, în prima sesiune, când nu reușisem să pun în marșarier corect și era să intru în ceva mașină din parcare.

După ce am terminat orele de condus m-am dus să dau examenul psihologic. Rezultatele au fost dezastruoase – eram lent (lucru pe care îl știam oricum de când conduceam), nu aveam reacții bune și tipa care îmi dădea certificatul s-a rugat de mine să nu merg de unul singur în mașină – măcar la început, până mă obișnuiesc.

Aveam dubiile mele – simțeam că nu învățasem nimic de la instructor, și mă gândeam să îmi mai cumpăr câteva ore de condus. Aveam certificatul, aveam tot ce trebuie. Mă întâlnesc din nou cu instructorul și îl întreb dacă e ok – el îmi zice că nu mai am nevoie și insistă pe treaba asta. „Îți iei carnetul și nu conduci, ce mare chestie? E bine să-l ai”. Am refuzat – știam că nu sunt pregătit și că nu sunt suficient de bun pentru a conduce o mașină. Știam că aveam momente în care mă apuca visarea la volan, mai ales când mergeam pe distanțe mai lungi (și drumul spre Râșnov nu e chiar atât de lung). Știu că eram într-o perioadă destul de proastă, și acum, de exemplu, aș avea reacții mai bune, mai rapide, și m-aș pricepe mult mai bine la condus. Doar că nu îmi mai doresc.

Am auzit retorica asta destul de des: „iau carnetul, nu trebuie decât din când în când să conduc”. Într-un fel da, sunt de acord, așa e – dacă cei de pe stradă ar fi mai competenți ca mine nu m-ar deranja să merg și eu și să învăț să conduc pe stradă. Din fericire de fiecare dată când îmi doresc să mă apuc să conduc mai văd câteva știri despre ceva accidente oribile. Ultimele dăți au fost accidentul lui Huidu, ăla din Macedonia și apoi a fost sinucigașul din București care a intrat în mașina altora pentru că îi plăcea lui nu-știu-ce-gagică.

Am renunțat la ideea de a-mi lua carnetul de șofer pentru că sunt incompetent în ceea ce privește condusul. Știu asta, o recunosc. Sigur, aș putea să îl iau și să nu-l folosesc, dar e un act incredibil de inutil. Aștept cu nerăbdare mașina care se conduce singură, că ăsta e viitorul – oamenii sunt incompetenți în materie de condus iar eu… eu nu mă grăbesc nicăieri. Curând, în vreo 10-20 de ani, așa, o să fie aproape ilegal să conduci o mașină – asta dacă legislatorii au un pic de minte.

Există momente în care îmi regret atitudinea strictă în materie de condus. Că vine vara și uneori îmi doresc și eu să o tulesc spre mare sau spre alte locuri, și atunci simt că e nasol că nu am mașină, că nu conduc. În oraș mi-e destul transportul în comun sau taxiurile, în afara orașului, într-adevăr, e un pic mai problematic. Așa că perioada aia cu regrete durează undeva la două-trei zile pe an. În rest sunt fericit – merg mult pe jos, cică e sănătos.

Da, știu, sunt probabil singurul prost din România care a refuzat să intre-n rând cu lumea din principiu. Da’ măcar mă admiră Cismaru.