De ce scriu cu î din i?

Pe scurt: pentru că așa am fost învățat la școală, și-apoi de Pruteanu, și pentru că nu îmi place să îmbrățișez decizii arbitrare ale unor academicieni care (în cazul ăsta) nu știu ce spun. Povestea mai pe lung mai jos.

A rămas un pic în coadă de pește treaba asta cu î din i (o să ating și subiectul niciun/nicio tangențial) după discuțiile de ieri și vreau să v-o explic vouă și în același timp să mi-o explic și mie. De ce scriu cu î din i?

Am învățat să citesc la o vîrstă fragedă. Pe undeva pe la 4 ani cred citeam glumele dintr-un almanah vechi. Pe la 7 ani, înainte să ajung la școală, citeam Jules Verne. Citeam fluent, mi-a plăcut întotdeauna să citesc, ceea ce ar mira pe oricine care vede pe Goodreads ce am citit anul acesta. Am citit mult, am fost un veritabil șoarece de bibliotecă.

Nu mi-a plăcut niciodată să scriu. Am avut dintotdeauna un scris urît, și pe cît de bine citeam pe atît de rău scriam. Am recorduri negative la caligrafie pe care într-un exces de zel am numit-o în clasa a II-a ‘pentru proști’. Se simțea vîna de blogger din mine de pe atunci; chiar dacă s-a dovedit că la caligrafie excelau coada clasei și tocilarii, cu puține excepții, am rămas cu stigmatul afirmației. Scrisul a fost o ocupație ulterioară pentru mine, și cînd scriam romanul pe caiet prin clasa a VI-a, caietul care umbla prin toată clasa, nimeni nu s-a plîns că e scris urît.

Pentru mine, așadar, a fost un efort enorm să învăț să scriu. Odată învățată treaba asta, mi-a fost greu să schimb grafia cînd (eram în clasa a VII-a, parcă) ne-au cerut să scriem cu â. Am făcut eforturi mari și în cele din urmă am adoptat în scris pe â. Am considerat că e necesar pentru examene, și era; am dat admitere la liceu la limba română, am dat bacalaureat la română, după care poate că nu a mai contat foarte mult.

Am început să scriu la tastatură de la vreo 12 ani, de la primul HC pe care am pus mîna. Am scris ca toată lumea fără diacritice; am scris conform normelor de atunci, cu a, nu cu i. Dar în același timp am scris cu sh, cu tz, și multe din mailurile mele vechi de pe RLUG au sh-uri și tz-uri.

La un moment dat (nu îmi e foarte clar, nu pot să plasez exact în timp), am descoperit aranjarea de tastatură „Romanian for programmers”, „Romanian”-ul implicit în Linux. Acest aranjament presupune generarea diacriticelor cu caracterul AltGr și litera afectată (a, i, s, t), cu marea excepție q pentru â. Este aranjamentul pe care îl folosesc și astăzi, e singurul care îmi permite să fiu eficient în punctuația necesară în programare dar și în redactarea textelor în limba română. A fost un moment de cotitură în care am decis că doresc să-i sprijin pe cei care doresc să scrie corect să o facă într-un mod elegant și eficient. De aceea recomand acest aranjament de tastatură; e accesibil oriunde, și nu presupune schimbări de la tastatura clasică US cu care ne-am obișnuit cu toții.

Și totuși de ce î, nu â? Inițial scriam cu â, chiar dacă am văzut că e mai simplu să tastez î decît â. Apoi, într-o discuție pe offtopic-ul de la RLUG cineva a adus argumente: celebrul articol al lui Pruteanu „De ce scriu cu î din i”. Prima oară mi-a fost greu să înghit argumentul, dar Pruteanu vine cu o expunere excelentă, pe care vă invit să o lecturați.

Pe scurt, să vă mai spun și opinia mea despre treaba asta. Folosirea lui â e improprie în majoritatea cazurilor, după cum explică George Pruteanu. Exemplul lui e absolut genial: verbul a tîrî (târî în grafia nouă). Pentru același sunet avem grafii inconsistente: „a târî”, dar se scrie „târâm”. Și nu mai asta, dar apoi ai „târîndu-se” care strică absolut toate recordurile în materie de consistență. De ce? E absolut fără logică.

Expunerea lui Pruteanu m-a convins că Academia, un for de stat pînă la urmă, a greșit. A accepta schimbarea asta abuzivă și inconsistentă e o greșeală, și am decis să adopt scrierea cu î din i.

Am investit timp și energie în scrierea cu î din i, la fel ca și cu scrierea cu diacritice. E o obișnuiță dificilă. Cel mai „amuzant” este că în momentul în care scriu de mînă voi scrie cu â, iar cînd scriu fără diacritice scriu tot cu â. Dar în rarele cazuri în care scriu fără diacritice probabil scriu pe messenger, sau mai sigur scriu în engleză. După prea mulți ani de scris cu î din i mă simt din nou în acord personal cu mine că nu mai vreau să schimb grafia.

Și aici vin problemele pe care vreau să le discut (a luat mult, nu?). Prima la mînă, grafiile nu sunt delict de limbă. Cînd am învățat era simplu: era interzisă folosirea lui î în familia de cuvinte a lui „român”, în rest se folosește î. Era vremea în care ne lăudam că „ce scrii aia citești” (ceea ce nu e adevărat, era doar o lăudăroșenie comunistoidă). Dar mi se pare stupid să consideri că grafia e un delict de limbă; grafiile ar trebui acceptate în paralel. Spre exemplu, în Germania se dorește schimbarea lui ß (cea mai frumoasă literă din alfabetul german, celebrul es-zet sau scharfes-s) în ss. Nu cred că încep oamenii să se omoare pe bloguri pentru că unii folosesc ß. Eu, dacă aș fi neamț, aș scrie cu ß, fie din patriotism local fie pentru că pur și simplu îmi place semnul.

Dar modernizarea limbii trebuie să aibă un scop și o logică. Scopul în cazul lui â este „dovedirea latinității poporului român” (e singurul argument logic pe care l-am găsit), iar logica e absolut lacunară, după cum verbul „a târî” o demonstrează. Schimbarea nemțească, cu ß, simplifică lucrurile, nu le complică, iar logica e absolut naturală.

În plus, cele două grafii trebuie să coexiste. Nu poți cere unui om care a scris 40 de ani cu î să scrie cu â din prima zi, poate nu trebuie să-i ceri vreodată să-și schimbe obiceiul. Dacă ar exista o necesitate reală de a schimba pe î în â atunci aș înțelege, dar ar trebui acceptați și cei care doresc să folosească grafia veche.

Atenție! Nu militez pentru adoptarea lui î din i. Este felul în care scriu eu, și vă explic aici de ce scriu așa.

Acum, partea a doua. Am fost acuzat de ipocrizie în momentul în care am spus că nu voi scrie „niciun” sau „nicio”. Motivul e un pic diferit, mai simplu de explicat de data asta. Pur și simplu, niciun și nicio au fost considerate greșeli gramaticale pe care, ca să o zic pe-a dreaptă, le făceau cei codași la învățătură (cum ar veni vorba). Am fost învățat la școală că cele două sunt greșeli gramaticale. Și am făcut școală multă.

Consider că nu am acum capacitatea să adopt pe niciun. Mintea mea se împotrivește pentru că așa a fost formată, dar mai ales pentru că nu a fost informată că s-a luat o decizie ca tot universul să scrie niciun. Încă nu am înțeles cînd anume se scrie niciun și cînd se scrie ’nici un’. Sesizez diferența mental, dar anii de pregătire comunistoidă (școala românească, deh) își spun cuvîntul, și mi se împotrivesc adoptării. Înțeleg rațiunea, pe care tot Pruteanu a explicat-o excelent într-un articol. Diferența dintre nici un și niciun este o subtilitate a limbii. Niciun este mai plat, nici un marchează un accent pe ‘un’, pe cantitate (sau, mai exact, pe lipsa ei). Înțeleg rațiunea și o accept. Dar mai e o problemă.

Majoritatea textelor cu care vin în contact fie nu prea au expresia ’niciun/nicio’, fie sunt în engleză, ceea ce nu mă ajută. Cu alte cuvinte nu am văzut suficient de des scris așa ca să pot accepta ca pe un standard național această schimbare. Cum spuneam mai sus, am scris 20 de ani cu „nici un” și a fost corect. O să dureze pînă mă dezvăț. Din păcate, niciun/nicio nu apar atît de des în scris încît să devină o deprindere la fel de ușor ca î din i.

Dar nu descurajez pe absolut nimeni să scrie cu niciun/nicio. Din contră, îi încurajez pe toți să scrie cu â și cu niciun/nicio. Eu voi scrie însă cu î din i, și voi scrie „nici un” pînă cînd voi fi capabil să adopt noua scriere. Nu e nici o ipocrizie aici. Scriu cu standardele din 1990, atîta tot. Poate o să evoluez, poate nu. Dar aștept ca Academia să nu mai ia decizii arbitrare în legătură cu ce e corect și ce e incorect, de dragul schimbării. Asta dacă nu cumva vor să adopt limba engleză ca limbă de comunicare în scris, lucru care mi-ar conveni de minune și care mi-ar simplifica viața. Dar sunt sigur că și atunci vor veni troli să-mi spună că h-ul ăla nu se aude, că trebuia dublat l-ul la nu știu care timp sau mai știu eu ce chestie.

Acum ați aflat de ce nu am șapcă și de ce nu îmi doresc una. Dacă mă mai luați la rost vă trimit către acest articol. Aici putem să ne sfîșiem în liniște pe tema î din i. Promit că voi accepta și limbajul vulgar și amenințările la adresa siguranței personale (inerente unei dezbateri viguroase pe termeni de limbă, gramatică și alte asemenea).

Ca rezumat, am adoptat scrierea cu î din i pentru că mi se pare cea corectă, consistentă, și este în armonie cu singura limbă română care mi s-a predat la școală. Nu am adoptat încă niciun și nicio pentru că nu am văzut suficient de des ca să îmi formez o deprindere mentală. Plănuiesc însă să adopt în cele din urmă niciun și nicio, de îndată ce înțeleg cum se aplică. Și nu am șapcă pentru că nu-mi doresc una.

Mi se pare trist felul în care am fost atacat pentru curajul de a scrie articolul de ieri. Mi-aș dori să avem mai multe discuții pe subiectul pe care îl propun pe blog, nu pe subiectul pe care mi-l inventați. Conversațiile nu pot fi altfel decît limitate dacă în momentul în care cineva rămîne fără argumente începe să invalideze discursul celuilalt prin lucruri fără nici o legătură.