De ce scriu?

Postarea asta nu e scrisă pentru a vă flata pe voi, cititorii, ci pentru că vreau să am ceva să-mi aducă aminte de motivul pentru care scriu. Uneori mi se pare că e prea mult efort, că e prea mult timp investit în blogul ăsta, timp pe care nimeni nu-l apreciază. Vreau să am articolul ăsta ca referință, să-mi amintesc de ce să nu închid blogul, podcastul și toate conturile de online.

În primul rând o să enumăr chestiile care nu mă fac să scriu. Acele lucruri despre care toată lumea zice că probabil mă motivează, și nu e adevărat.

Nu este o vocație care urlă în mine, o treabă de-aia gen „scriitorul urlă din mine metaforă”. Consider că toți oamenii care cred că scrisul e despre figuri de stil sunt niște figuranți și merită exilați în uitarea universului. Niciun scriitor care-și merită sarea((figură tradusă mot-à-mot, explicată cu o expresie în franceză scrisă cu diacritica corectă)) nu vorbește serios când zice chestii de genul ăsta, sau poate că nu e scriitorul valoros pe care îl credeai. Genul ăsta de mesaj e unul care are succes la public, dacă aș deveni scriitor celebru sau măcar un amărât de Cărtărescu probabil o să o zic și eu. Dar va fi doar ca să conving puștoaicele care au împlinit 18 ani acum două zile că tot ce zboară se mănâncă și că ele nu-s capabile să facă ce fac eu, the big effing writer. Pentru că realitatea e că în nimeni nu urlă metafora, pentru că metafora aia poa’ să stea liniștită acolo unde e și că e cel mai des dovada că nu ești în stare, ca scriitor, să zici ceva direct și clar. Dar divaghez.

Ce anume nu mă motivează să scriu? Oamenii care îmi spun ce ar trebui să scriu. Discuțiile cu ei îmi amintesc de faptul că eu sunt doar un serviciu de doi lei oferit de internet pe care îl poți închide la orice secundă.

Sau, de exemplu, oamenii care vin și comentează la mine pe blog arătând că nu au înțeles ce au citit. Sau poate nici nu au citit ce am scris. Uneori ei sunt un mare motivator să nu mai scriu, îmi dau senzația că e inutil tot efortul și că aș fi mult mai liniștit și cu mult mai timp liber dacă nu aș scrie.

Nu scriu nici pentru faimă, pentru atenție sau pentru bani. Deocamdată ce vedeți aici vă e oferit gratuit pe cheltuiala mea. Că eu plătesc un abonament cu aproape patru cifre anual ca să țin site-ul ăsta, și nu scot niciun leu de pe urma lui. Nici de pe urma orelor investite pentru a scrie un articol „în care ai cel puțin 6 greșeli, le-am identificat eu” nu iese nimic. Nu am nicio satisfacție de pe urma celor 80.000 de oameni care au citit un text mediocru, pe când textele mele bune nu le citește mai nimeni, că nu-s atractive.

Nu scriu nici pentru a deveni cel mai bun blogger, pentru a informa, pentru a vă spune de unde se dă ceasul. Nu scriu nici pentru că îmi place să vă spun cum să vă trăiți viața, că nu de-asta sunteți aici, și dacă de-asta sunteți atunci e nasol.

Nu scriu nici dintr-un exhibiționism tembel în care vreau să-mi expun viața publicului pentru că mi se pare mai interesant să fiu în ochiul publicului. Vă spun prea puține despre mine în acest blog, și prea multe despre voi.

Dacă e un motiv pentru care scriu e pentru că vreau să-mi clarific ce gândesc în legătură cu anumite lucruri. Exercițiul ăsta îl am din timpul orelor de geografie din liceu, când plictisit de dictarea pe care ne-o făcea proful mă apucam să scriu vrute și nevrute despre lume. Așa am descoperit nihilismul înainte să-l citesc pe Nietzsche și l-am găsit pe Nietzsche un creștin fricos care urlă disperat că nu-l găsește pe Dumnezeu. Așa mi-am vindecat naivitatea și timiditatea față de lume. Scrisul a fost pentru mine singurul moment de onestitate de-a lungul timpului. Scrisul m-a învățat să zic ce gândesc, chiar dacă mi se pare greșit.

Mai scriu pentru că sunt bun la asta. Că pot să-mi pun ideile pe o pagină și să fie ușor de înțeles și ușor de citit, că e un talent rar. Ai eleve eminente de nota zece care îți scriu zeci de pagini din care nu înțelegi nimic pentru că nu sunt în stare să exprime o idee coerent. Eu pot să-ți zic că chestia aia din mâna ta e albă sau neagră și nu mi-e jenă să ți-o zic.

Scriu pentru că văd lucrurile așa cum se întâmplă și nimeni nu vorbește despre elefantul din sufragerie. Scriu pentru că nu mi-e rușine, că sunt un copil născut în molasa sistemului comunist, într-un cartier muncitoresc, că am văzut multe și am făcut destule. Nu mi-e rușine să zic lucrurilor pe nume, în ciuda a ceea ce au încercat să educe toți la mine. Știu când vrei să mă prostești și știu să nu am încredere în nimeni – doar în mine, din când în când.

Nu scriu pentru că am cotă ca jurnalist. Nu scriu că trebuie să scriu un articol pe ziua de azi. Nu scriu despre fluturași și despre lucruri frumoase dar false. Nu scriu ca să vând o imagine, nu scriu ca să te impresionez pe tine și pe prietenii tăi.

Scriu pentru că dacă trece momentul fără să zică cineva ceva mâine o să ne trezim cu toții într-un rahat mai mare. Scriu pentru că ceilalți sunt lași, pentru că le e e frică. Scriu pentru că își creează idoli falși. Scriu pentru că nu sunt suficient de mulți oameni care să o facă. Scriu pentru că trăiesc tragedia de a avea o voce publică unică în România. Scriu pentru că atunci când toți urlă hăis chiar dacă încolo nu e decât prăpastia, cineva trebuie să urle „cea”.

Scriu pentru că nimeni nu scrie lucrurile pe care le scriu eu. Fie pentru că fac eu opinie separată sau pentru că oamenii care gândesc ca mine nu vorbesc din diverse motive. Scriu pentru că sunt prea puțini cu picioarele pe pământ și cu bunul simț de care am nevoie. Scriu pentru că e prea multă minciună în jurul meu, prea multă degradare, și dacă nu vorbește nimeni sunt doar un părtaș la crimă.

Doar că la noi nu sunt doar 37, sunt 20 de milioane

Doar că la noi nu sunt doar 37, sunt 20 de milioane

Și mai scriu pentru că îmi place să fiu nepopular. Iubesc să nu vă fac pe plac și iubesc să vă fac să vă doară. Și să am dreptate, că despre aia e vorba. Îmi place să știu că știți și voi adevărul și că vă doare.

De-aia scriu. Și, uneori, mai scriu și despre lucruri faine. Pentru un pic de echilibru, că lucrurile cu adevărat faine sunt acoperite acum cu prea multă mizerie.