De mediocritas

Există o regulă simplă în momentul în care mergi pe munte în grup. Toată lumea merge la pasul celui mai lent. Regula vine dintr-o nevoie ancestrală de a proteja grupul. Explicația cea mai simplă e că nu vrei ca cei mai lenți să se piardă de grup. Când e vorba de munte regula asta e transmisă pe cale orală – nu e o lege scrisă în codul civil, de exemplu. Nu e nevoie – înțelegem necesitatea instinctiv. Asta pentru că un drum pe munte e o incursiune de scurtă durată în necunoscut. Consecințele sunt imediate. Să pierzi un individ din „ceata” ta pe munte e o chestiune gravă, care se vede imediat.

Când e vorba de societate, însă, lucrurile nu stau chiar așa. Procesele se desfășoară pe ani sau zeci de ani, consecințele se văd 20-40 de ani mai târziu. Nu există un ciclu foarte strâns de „greșeală-consecință”.

De câteva luni încoace insist în discuțiile cu cei din jurul meu că privesc greșit lucrurile. Insist să le repet că cei din jurul lor care fac lucruri ce nu le convin nu sunt proști, ci pur și simplu au altă părere. Că există justificare în tot ceea ce se întâmplă.

Doar că cei 3-5-10% care este „bula internet” nu mă aude. Ei sunt tipul ăla tembel care o ia în față pe cărări neumblate pe munte, și urlă în disperare că de ce e singur. „Bula” a luat-o în față, e drept – sunt mai tineri, mai puternici, mai agili, mai umblați, mai inteligenți, și e și normal să o ia înainte.

Și e frustrant când ești pe munte și vrei să mergi la viteză maximă să consumi toată energia – și nu poți să o faci pentru că te ține în spate grasul nesimțit care urcă prima oară pe munte, cu amica lui pițipoanca pe tocuri. Trebuie să-i aștepți și pe ei, deși nu sunt pregătiți pentru drumul pe care îl au în față. Ce faci?

Răspunsul „Bulei” e clar. O ia în față. Pleacă singuri fără să știe încotro merg, mereu readuși la realitatea faptului că nu pot pleca nicăieri – că grupul îi trage înapoi și ei nu pot funcționa fără grup.

De-aici depresiile. De-aici ura pentru grasul manelist și pițipoanca pe tocuri. De-aici scârba față de toți cei care nu gândesc ca ei. Ca niciodată, elita intelectuală și financiară a României urăște restul României pentru că se mișcă prea lent – deși nici nu s-au gândit deloc ce ar putea să facă astfel încât grupul să înainteze. Că drumul e lung, și singuri nu pot.

Conflictul ăsta e nerezolvat. Vorbeam azi cu un coleg de muncă despre faptul că USR-ul a pierdut dintr-un motiv foarte simplu. Nimeni din USR nu e prieten cu Florin Salam. Nimeni nu s-a dus la Florin Salam să-i zică: mă, uite, eu cred în ideea asta – tu ce părere ai? Ce părere au ăia care te ascultă? Nimeni nu s-a întrebat cu cine a votat Florin Salam? Dar Vasile Amariei din Vaslui cu cine a votat, și de ce? De ce nu a vorbit nimeni cu Vasile Amariei, și nici cu Florin Salam?

Da, Florin Salam e un exemplu. Publicul USR îl urăște, și e motivul pentru care nu a câștigat mai mult și nu va câștiga niciodată mai mult. „Bula” a luat-o înainte, e progresistă, ascultă chestii care nu au nicio logică și sunt plictisitoare – artă, ce mai? Apropos, artă, iubită de hipsteri la nebunie – sub 500.000 de ascultări după un an, în timp ce o piesă de Florin Salam face 500.000 de ascultări în prima jumătate de zi. Asta ca să înțelegeți cât de îngustă e bula asta progresistă, ca să înțelegeți cât de puțini sunteți.

Și întrebarea e: dacă câteva milioane bune îți zic că ești beat… nu cumva ești? Nu cumva tu ești problema, că o iei prea tare înainte, dar ăsta e maraton, nu e sprint? Că la rândul tău tu ai, poate, o datorie față de grup? Și ar trebui să stai prin zonă să îl ajuți cu forța progresismului tău?

Titlul ăsta e o referință la un articol mai vechi de-al meu. Aveam acolo niște versuri interesante din Horațiu:

Rec­tius vives, Licini, neque altum
sem­per urgendo neque, dum pro­cel­las
cau­tus hor­rescis, nim­ium pre­mendo
litus iniquum.
Auream quisquis medi­oc­ri­tatem
diligit, tutus caret obso­leti
sor­dibus tecti, caret inv­i­denda
sobrius aula.

Horațiu a scris versurile respectivă în latină că aia era limba pe care o vorbea. Eu am scris versurile alea de pretențios. Ei bine, când noi, bula, vorbim între noi, cei din jurul nostru, majoritatea, ne aude cam cum vedem noi versurile alea. Asta e, plânge Ovidiu, fiecare înțelege ce și cât poate.