De ce am șters conturile de Facebook

Am așteptat cele treizeci de zile necesare pentru ca contul meu să fie definitiv șters, și după aceea am uitat că vroiam să scriu despre asta pentru că m-am luat cu alte lucruri. Ceea ce e grozav și poți face în momentul în care nu mai ai cont de Facebook să te cerți cu toată lumea acolo pe „scandalul zilei”. De-acum, mai „socializez” pe twitter și pe discord; „scandalul zilei” mă ocolește destul de des, așa că, în teorie, am mai mult timp pentru orice.

De ce am șters

Acum mai bine de trei ani Facebook a început să cenzureze lucruri în România. Inițial nu am fost eu, inițial au fost niște glitch-uri, dar încet încet fiecare individ mai incomod și-a cam luat zucc. Eu am primit un avertisment, moment în care am folosit diverse metode mai mult sau mai puțin ok pentru a-mi șterge conținutul vechi.

Este o experiență cathartică, să ștergi conținutul vechi. Dar nu șters în bulk (deși în cele din urmă am făcut și asta), ci șters item cu item, bucată cu bucată, postare cu postare, like cu like. Înveți foarte multe lucruri despre tine, retrăiești niște lucruri pe care le uitasei. E o experiență interesantă.

Îmi construisem pe Facebook o audiență destul de serioasă - aveam aproape 2000 de prieteni în momentul în care am decis să fac o epurare, pe care am anunțat-o și pe podcast. Consideram atunci că toate contactele respective nu-mi mai aduc valoare pentru că majoritatea au probleme pe care eu nu le am, nu le simt la fel și nici măcar nu mă interesează foarte tare. Dar, cel mai important, reacția agresivă a celor care le zici ce gândești despre ce publică pe Facebook m-a făcut să reduc lista de cunoscuți la 128 de oameni - un număr rotund, pe care l-am menținut o perioadă îndelungată. Din cei 128 de oameni, probabil cu jumătate nu m-am văzut niciodată, dar le respectam opiniile și am putut să dialoghez cu ei, ceea ce e un sentiment chiar plăcut.

După care au venit alte suspendări, moment în care am decis să-mi auto-suspend contul pe o perioadă nedeterminată. Ocazional mă întorceam pe Facebook pentru o perioadă scurtă de văzut în ce direcție a mai luat-o platforma, reconfirmându-mi decizia de a închide complet conturile.

Ce se întâmplă cu proiectele pe care le promovam?

În ultimii trei ani singurul motiv real care mă mai ținea pe Facebook este promovarea celor două podcasturi în care particip. Însă între timp lucrurile s-au schimbat, poate chiar drastic.

Primul, ICR Podcast, este locul unde am învățat cum se face treaba. Am fost acolo la începutul revitalizării podcasturilor în România. Când am început, nimeni nu vorbea despre podcasturi; când a auzit ideea noastră, un om de social media s-a arătat șocat de ideea de a avea un program de o oră la un podcast: „mai mult de zece minute nu ascultă nimeni”. O zic nu ca să-l trag pe om de mânecă, ci pentru a arăta mentalitatea din jurul ideii de a face un program audio-only.

Dacă oamenii și-au făcut curaj că ne-au auzit pe noi, e ok. Nu prea ne-au zis-o, de fapt, ICR Podcast rămâne cel mai subapreciat proiect la care am lucrat vreodată. Ar fi mai multe motive pentru care lucrurile au fost așa, dar cei care au contat cu adevărat, fanii care ne-au ascultat, ei nu erau neapărat pe Facebook.

Pentru că de-asta pornisem cu povestea asta: încercam să promovăm (și) prin Facebook podcastul. Dar am observat o tendință foarte importantă: promovarea pe Facebook nu aducea și retenția. Oamenii care ne ascultau că au văzut o dată într-o postare de la Ovidiu sau un share pe Facebook nu veneau la următorul episod. Și da, mentalitatea aia de care vorbea omul de social media mai sus e corectă: consumatorul de pe Facebook nu are capacitatea de a consuma conținut cu adâncime. Nu are timp să consume o oră de conținut, nu are dorința de a o face, platforma îi elimină toate căile în care să facă lucrul ăsta în mod curent.

Cât timp creezi conținut superficial, cât timp faci conținut catchy în primele zece secunde, ești ok. Un vizual impresionant (sau o poză de pe instagram cu țâțe și fund) va avea mai mult succes decât o conversație de o oră între niște oameni, oricât de interesant și important e programul respectiv. Și Facebook știe asta.

În fine, chiar cu minima promovare pe care o făceam pe Facebook, podcastul a crescut organic, cu oameni care ne găseau prin recomandările de la prieteni (care erau foarte foarte rare, e fantastic cât de rar recomandă oamenii lucrurile pe care le ascultă săptămână de săptămână) sau în aplicațiile de podcasturi (unde eram printre cei foarte puțini). Chiar și-așa, însă, și eu și Ovidiu am crescut împreună cu podcastul, și am ajuns la un moment în care ne-a fost clar că ICR Podcast nu mai e necesar.

Dacă e un proiect care însă ar fi putut beneficia de promovare pe Facebook, Podcastul de istorie ar fi fost acela. Însă Podcastul de istorie a început după ce îmi redusesem deja suita de prieteni, și nu a ajutat nici abilitatea mea de a-mi face prieteni zicând ceea ce gândesc.

Podcastul de istorie a crescut în ciuda promovării pe Facebook. O vreme am menținut o pagină pentru Podcastul de istorie, acum, dacă dorește, se îngrijește de ea Sergiu, singurul „tartore” al acelei pagini. Însă cele mai populare postări, cele mai promovate postări erau cele legate de faptul că nu puteam să postăm un episod la timp, sau când scriam despre orice altceva decât episoadele de podcast.

Și motivul e simplu: ca să asculți podcastul trebuie să ieși din Facebook. Facebook nu vrea asta, așa că preferă să-ți promoveze mesajele în care tu scrii ceva care poate fi citit în pagina lor, nu în pagina mea. Așa că nici măcar cei care se abonaseră la pagina podcastului să primească notificările când postăm un episod nou nu erau deserviți corect de Facebook.

Podcastul de istorie a beneficiat de avantajul primului venit în rețelele de podcasturi; dacă cauți „istorie” suntem pe-acolo. Facebook nu prea a fost util decât să descoperim celelalte două podcasturi (de care știu până acum)

Promovarea pentru blog la fel. Până la urmă, blogul meu a trăit mai degrabă când cineva ca Vali sau Radu a văzut ceva interesant postat la mine, și când am mai primit link-uri unde am zis ceva relevant într-o discuție. Facebook mi-a adus aproape constant mai puțini oameni decât Twitter în condițiile în care la începutul anului (când măsuram) Twitterul românesc era mult mai depopulat decât e acum.

Ce am pierdut

Cel mai dificil lucru pe care l-am resimțit în legătură cu eliminarea contului de Facebook a fost senzația că nu mai am parte de o comunicare interactivă într-o piață mult mai largă a ideilor. Existența contului de Facebook îmi dădea un soi de validare de care acum, evident, sunt obligat să mă lipsesc.

Sunt o mulțime de oameni cu care aș vrea să interacționez și care au decis să fie activi doar acolo. Le înțeleg motivul. Platforma e ușor de folosit, și pentru unii poate fi chiar foarte eficientă - e foarte ușor să strângi mii de followeri cu sute de interacțiuni zilnice. Însă platforma devine un adevărat job; trebuie să o hrănești ca să te hrănească. Și la un moment dat ajungi să-ți dai seama că dacă vrei să ajungi la oamenii cu adevărat interesați de mesajul tău, Facebook te pune să plătești.

Am ezitat foarte mult să șterg contul pentru că echivalează cu o auto-ostracizare. E un sentiment neplăcut - să te autoelimini dintr-o continuă conversație. Perioadele lungi de suspendare a contului mi-au dat însă ocazia să reevaluez acest sentiment, și să îmi fie din ce în ce mai puțin folositor contul de Facebook. De-asta, nu recomand nimănui să își șteargă contul de Facebook, e o decizie prea personală și prea dificilă pentru a o face doar pentru că un blogger a făcut-o.

Foarte multă lume s-a mutat pe Facebook exclusiv. Grupuri de discuții, comunități, în ciuda faptului că Facebook este adversă ideii de comunitate, încurajând mai mult postările negative. Informația s-a mutat pe Facebook, este construită în așa fel încât să supraviețuiască pe Facebook, în așa fel încât să facă interacțiuni pe Facebook. Toate celelalte forme de interacțiune sunt descurajate.

Da, site-ul e sursă de negativitate pe față. Dar oamenii rămân cu adicția, cu obsesia pentru Facebook, se abandonează site-ului, care devine parte importantă din viața lor. Doar chestia ar trebui să tragă un semnal de alarmă, dar site-ul s-a protejat contra criticii din afară - postările despre cât de nociv e Facebook sunt virale și discutate pe Facebook, și chiar și nervul contra platformei e exploatat pentru a te ține pe platformă.

Totuși, e o unealtă, tu faci ce ai nevoie cu ea, nu ea face chestii din tine

Am auzit argumentul ăsta și dați-mi voie să vă zic că e cât se poate de fals. Platforma te transformă, utilizarea ei îți modifică și limbajul, și bula informațională, și oricine spune că poate să se detașeze de platformă se minte pe sine însuși. E ca și cum ai spune că ești vegetarian dacă tu mănânci carne doar la două mese pe zi (dar în rest mănânci fără carne!), sau ca și cum te-ai lăsa de fumat, dar între orele 7 și 11 bagi vreo 4 țigări pe oră.

Decizia de a șterge a fost una dificilă, impulsionată de faptul că fiecare revenire îmi demonstra din nou și din nou că platforma îți modelează nu doar calitatea discursului ci și capacitatea de a înțelege părțile dintr-un dialog simplu. După ce ultima oară am ajuns într-o neînțelegere cauzată de o fragmentare a comunicării, când am început să mă faultez cu cineva doar pe frânturi din ultima replică spusă, mi-am dat seama că oricât de mult ai încerca, un dialog de acest tip va fi deficitar, și va crea probleme similare.

Deocamdată Twitter este un loc unde pot să stau liniștit, în mare parte pentru că nu e foarte multă lume pe-acolo care să-mi stârnească dorința de a mă contra. Deocamdată. Poate în curând o să am o postare și despre cât de nociv e Twitter, dar până atunci… rămânem la ce discutam.

Cred că abandonul platformei e cea mai bună soluție. Pe termen lung, cineva care se autoelimină de pe platformă va avea doar de câștigat, vindecat de dependența creată de interacțiunea intensă de pe Facebook, dar și construindu-și o altă suprastructură de comunicare. Mă bucur, de exemplu, să-l văd pe George Damian resuscitând blogul Historice. Și sper să văd din ce în ce mai mulți oameni renunțând la platforma lui Zuckerberg și să pună din nou stăpânire pe conținutul pe care îl creează.

Pasul e greu. Dacă depinzi de platformă pentru muncă, e chiar imposibil. Din punctul ăsta de vedere mă simt privilegiat. Eu pot să-mi șterg contul, și să mă deconectez complet de platformă. Și pentru că în cele din urmă toate avantajele care mă legau de platformă mi se par superficiale, nu simt că am pierdut ceva cu adevărat semnificativ. Dacă bunăstarea mea fizică sau morală ajunge să depindă de Facebook, mi-e teamă nu doar de viitorul meu, dar de viitorul nostru comun.

Așa că am decis să fac mișcarea asta acum, ca să văd cum este viața fără Facebook. Chiar dacă pare o reîntoarcere la nivel tehnologic de 2005, în realitate lucrurile stau mult mai bine. Și cred că putem să găsim valoare în afara platformei fără cenzura și filtrele ei.