Din nou despre angertainment

Inițial vroiam să scriu doar despre motivul pentru care milenialii omoară lucruri – o mică bucată de istorie de internet legată de outrage culture sau angertainment. Cred că totul a început cu un tweet dat de un social media manager de la The Economist, legat de industria de diamante.

Cumva, acest tweet de la The Economist a luat foc. O mulțime de răspunsuri ironice, supărate, deranjate de textul din acel tweet. Dacă te uiți la el, e o întrebare foarte simplă, și articolul atașat dă un răspuns foarte bun la întrebare. Majoritatea celor care răspund nu răspund însă ca să ofere propria lor părere legată de articol, ci sunt enervați de întrebare, cu ego-ul un pic zgâriat de faptul că li se impută această crimă, de a nu cumpăra diamante.

Nu e prima oară când lumea se enervează pe ceva ce nu înțelege, dar e unul din punctele de plecare pentru o mulțime de trenduri similare. Pe de o parte ai niște tineri foarte iritați de situația lor financiară precară (nu neapărat mai precară decât cea a părinților lor la aceeași vârstă, dar e un lucru mereu discutabil) și care reacționează înainte de a interacționa real cu materialul. Pe de altă parte, ai oamenii care s-au uitat la reacțiile de la tweet-ul respectiv și au spus „vrem și noi genul ăsta de atenție”.

Și după aceea au început să umple internetul cu articole de tipul „Milenialii au omorât industria X/business-ul Y/produsul Z”. Nu pentru că milenialii ar fi făcut ceva de genul ăsta neapărat, ci pentru că în momentul în care scriu acel articol au garantate câteva sute sau chiar mii de reacții de la oameni vitriolați, agitați de faptul că cineva îi acuză „la pachet”. Chestia foarte comică? Cel mai des cei care scriu genul ăsta de articole sunt chiar mileniali, pentru că ei sunt cel mai des implicați în aceste locuri de muncă din gig-economy, și ei sunt cel mai des vinovați de acest race-to-the-bottom care e angertainment-ul. Pfft, m-am murdărit de engleză la gură, dar vă prindeți voi ce vreau să zic.

Am mai scris, cred, despre toate lucrurile astea. Dar cred că e un moment bun să reamintesc povestea cu The Economist care e acuzat că a scris primul articol cu „Millenials are killing the diamond industry”. Toată lumea e ferm convinsă că asta e ceea ce a zis ziarul, și toată lumea e convinsă că toate articolele care au urmat pe aceeași temă sunt formulate la fel. Teoretic, acum avem mai mult timp de reflecție, poate e un moment bun să stăm să ne întrebăm dacă nu cumva ne-am învățat mult prea tare să reacționăm pe informație fragmentată, incorectă sau viciată. Dacă nu cumva e un moment să ne oprim și să ne gândim la sursele pe care le folosim pentru informare. Dacă nu cumva cedăm prea repede entertainment-ului bazat pe ură, angertainment-ului. Dacă nu cumva dincolo de felul în care sunt descrise lucrurile (poate chiar surse cu ceva autoritate) există, totuși, o explicație rezonabilă?

S-ar putea să avem câteva surprize. De exemplu, am putea afla că Trump nu e chiar cretin în 90% din situațiile în care e pictat ca cretin de mass-media (dar da, e amuzant când vine cu idei gen injectatul de dezinfectant, oricât ar da-o el la întors că de fapt a zis-o ironic). Sau am putea afla că există feministe care chiar au ceva interesant de zis (chiar dacă în România toate feministele care aveau ceva de zis sunt moarte de mai mult de 7-8 decenii). Sau am putea afla pur și simplu că nu mai știm să ne formăm singuri o opinie, și ne-am obișnuit atât de tare să ni se spună ce anume să gândim încât avem un șoc când suntem față în față cu informația pură, și trebuie noi înșine să ne formăm niște opinii.

E un șoc pentru că a-ți forma o opinie personală e dificil. Nu doar că trebuie să aduni foarte multă informație și să consumi multă energie mentală (și deci nu mai poți consuma tonele de conținut pe care ești obișnuit să le consumi zi de zi) ci e posibil să ajungi la o concluzie total nesatisfăcătoare care se opune ideilor tale despre univers și (mai dificil) opiniilor cercului tău intim. Dar e un act înălțător, să poți avea tu însuți o părere despre lucrurile pe care le vezi în jurul tău. Și, mai ales, e mai simplu când, în loc să consumi opiniile altora, consumi doar informația – te afectează mult mai puțin când cineva are curajul de a spune ceva ce nu se conformează curentului de opinii pe care îl consumi zilnic.

Dar câți dintre voi aveți curajul să faceți asta? Puțini – și cei mai activi dintre voi pe net sunt și cei mai incapabili să facă asta. Cei mai mulți, în loc să emită propriile păreri ajung megafoane pentru un curent pernicios. Acum câteva luni, de exemplu, i-am reproșat în niște termeni destul de duri unui om cu ceva experiență în social media faptul că prezintă un mesaj fals, o citare scoasă din context care e o reprezentare viciată a mesajului real. M-aș fi așteptat de la el să își dea seama că are o oarecare responsabilitate, ca individ care influențează alți indivizi, ca formator de opinie dar, mai ales, ca om cu experiență într-un mediu viciat des de astfel de probleme. Răspunsul lui a fost pe măsură: atacat, blocat, nu neapărat pentru că aș fi fost un pic mai dur (omul e obișnuit cu durități, că în industria lui nu reziști dacă nu ai nervi tari), ci pentru că singurul alt recurs ar fi fost să admită greșeala, după o reevaluare să adopte o idee diferită de cea a cercului său intim, ba chiar o idee atât de mult diferită de ceea ce ar fi așteptat să găsească încât i-ar fi schimbat viziunea asupra unei mari porțiuni din populația României. Ori, pentru el, ăia sunt dușmanii, sunt proștii, sunt cei care gândesc rău, ideea că s-ar putea ca totuși și ăia să încerce să fie niște oameni buni, și încercarea lor de a fi rezonabili i-ar fi invalidat ani întregi de cultivare a unei uri interioare care îi hrănește fantezia despre universul înconjurător1)Nu intru în exemplul ăsta în dat nume și alte bârfe similare. Zic doar că nu e prima oară când se întâmplă, și dacă prima dată când omul m-a blocat am căutat să ne împăcăm, mi-am dat seama că nu mai e cazul să mai încerc acum. Nu o să dau nici exemplu mai clar cu mesajul discutat, pentru că e irelevant; așa că o să mă bazez pe capacitatea voastră de abstracție.

Bun, articolul ăsta a fost deviat de conținutul lui, i-am schimbat de vreo două ori titlul. Dacă e ceva ce ar merita să rămână după el, poate ar fi fain să rămână ideea că deși e foarte costisitor să îți formezi o opinie, e incredibil de important să o faci. Dar poate nu am explicat de ce e important. Poate că nu trebuie să explic de ce e important. Eh. Încă o oportunitate ratată.

NOTES   [ + ]

1. Nu intru în exemplul ăsta în dat nume și alte bârfe similare. Zic doar că nu e prima oară când se întâmplă, și dacă prima dată când omul m-a blocat am căutat să ne împăcăm, mi-am dat seama că nu mai e cazul să mai încerc acum. Nu o să dau nici exemplu mai clar cu mesajul discutat, pentru că e irelevant; așa că o să mă bazez pe capacitatea voastră de abstracție

3 Replies to “Din nou despre angertainment”

  1. Combo

    Nu este deloc nou fenomenul ăsta. Diferența, cred, este că, acum ceva vreme, formatorii de opinii erau mai puțini și era mai importantă credibilitatea. Adică dacă spuneai ceva prostii de câteva ori, nu te mai băga nimeni în seamă. Acum nu mai contează. Dacă părerea ta rimează cu ce gândește mulțimea, e suficient.

  2. Ioan Mitiu

    Erau mai puțini deoarece mediul de difuzare impunea inevitabile limitări.
    De exemplu erau în medie 4-5 ziare naționale, fiecare cu ( maxim ) 2-3 secțiuni editoriale.
    De-aia îi și reținem mai ușor pe un Cristoiu, CTP – deși ultimul a fost mereu un idiot sadea. 😉

    Ah – diferența ar fi că ăștia de acum sunt mai fomiști tocmai din motivul de mai sus. 😉

Comentariul tău (dacă comentezi prima oară, comentariul va ajunge în moderare)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.