Despre cum arată o despărțire la 30+

newpennyTocmai discutam cu cineva și am realizat că de fapt blogul acesta a devenit un pic prea impersonal, așa că o să scriu unul din articolele acelea în care s-ar putea regăsi oricine, doar că nu prea îmi pasă dacă se regăsește cineva sau nu. Un articol despre mine, așa cum sunt la 33 de ani, cam cum arată o despărțire cînd ai 30+ și de ce nimic nu trebuie să fie capăt de țară cînd ai 20 de ani.

E din ce în ce mai greu să vorbesc despre mine, pentru că realizez că cei mai mulți nu sunteți aici pentru treaba asta. De obicei nu scriu despre floricele, frunză verde pe cîmpie și alte asemenea; și cam așa se întîmplă cînd ai 30 de ani; îți cam pierde cheful de a vorbi despre tine pentru că îți dai seama că tu, ca persoană, nu ești atît de interesant.

Sunt totuși niște lucruri frumoase, zic eu, care se întîmplă pe la 30 de ani. De obicei, cam acum închizi greșelile sau capitolele bune din ce s-a întîmplat la 20+ de ani. Vroiam de multă vreme să scriu despre cum arată o despărțire la 30 și ceva de ani, pentru că foarte mulți cred că relația aia lungă pornită pe la 24 sau 26 de ani e menită să fie veșnică.

Și nu e.

Ca doi buni prieteni, am avut o discuție. A fost ceva simplu, a fost cred, cea mai simplă discuție pe care o avusesem în ultima perioadă despre noi. Cea mai naturală, în mod sigur. Și dincolo de toate încercările de a o demoniza sau de a mă demoniza de unul singur pe mine, am realizat amîndoi că nu mai vorbim aceeași limbă, că vrem alte lucruri, și că nu putem să le mai facem împreună.

Și după ce am avut discuția respectivă, în care amîndoi am ajuns la concluzia că lucrurile nu merg, am mers în Prater – eram în Viena, da, și sărbătoream 6 ani de cînd eram împreună. M-am plimbat pe-acolo un pic și am simțit, pentru prima oară, că sunt liber.

Vedeți voi, libertatea asta e un lucru ciudat, pe care nu-l simți decît după ce ai aruncat la gunoi libertățile pe care le-ai avut. Se întîmplă ceva ciudat cu românii și relațiile; în momentul în care intră într-o relație aproape toți românii pur și simplu renunță la prietenii, la contacte cu ceilalți, la dialog, și devin mofluzi, închiși în micro-universul relației. Nici nu e de mirare că ajung să sufere enorm oamenii, pentru că odată cu relația încep să-și piardă orice alt statut social.

Și nu sunt singurul care a văzut lucrul acesta. Într-o altă discuție avută zilele trecute cineva recunoștea aceeași trezire dintr-un somn teribil la capătul unei relații. Își dădea seama că pur și simplu s-a dedicat relației fără ca partenerul să i-o ceară, într-un mod absolut, într-un mod complet și absurd. Și-a sufocat singură pasiunile, hobbyurile, prietenii, a abandonat lucruri pe care nu dorea să le abandoneze.

Iar o relație, cred eu, trebuie să nu fie așa. O relație trebuie să te ajute, să îți fie sprijin în a te realiza pe tine. O relație trebuie să fie deschisă, nu în sensul în care cei doi se culcă aiurea cu tot universul, ci în sensul în care o relație trebuie să lase libertatea interacțiunii cu cei din jur, fără să sufoce, voluntar sau involuntar, exact lucrurile frumoase care au început relația. Pentru că fără să vrei, ne luăm unii altora în relații exact elementul ce ne dă frumusețe. Exact ceea ce ne-a plăcut inițial la celălalt. Iar părțile rele nu ajung decît să se augmenteze.

Într-un fel, e o greșeală care vine de la părinții noștri, care au mai toți relații de lungă durată; dar despre care nu înțelegem foarte multe și nu știm mai niciodată care e lucrul care îi ține pe ei împreună. Și pe la 20 de ani cauți cu multă invidie o relație ideală, aceea care să te ducă să aniversezi 50 de ani de căsnicie, deși tu habar nu ai ce e aia 50 de ani, la fel cum nu știi nici ce înseamnă 30 de ani (și totuși te bagi la un credit pe perioada aia). Doar că drumurile nu mai arată la fel pentru noi ca și pentru ei. Oamenii s-au schimbat tare mult, și la 30 de ani începi să le vezi și să le percepi mai clar, în tușe groase, bine evidențiate.

Pentru că, în fond, suntem cu toții niște caricaturi a ceea ce ne-am dorit să fim. La 30 de ani ne adunăm lucrurile pe care nu am fost capabili să le ducem la capăt și lucrurile pe care nu am reușit să le realizăm, și să ne dăm seama care din ele nu o să le realizăm niciodată. La 30 de ani avem curajul să renunțăm la vise pentru că știm valoarea lor, știm cît costă fiecare, și ne știm ceva mai bine valoarea.

Așa că nu e de mirare că atunci, în Prater, m-am simțit mai liber ca niciodată; mi-am prețuit momentul respectiv la adevărata valoare, pentru că libertatea nu are nici un preț. Pentru mine, a fost o tăiere a unor legături pe care nu mi le mai doream. Și a fost absolut genial.

Sigur, după aceea, vreo lună am mai stat împreună, pînă cînd și-a găsit alt apartament; dar e ca și cum ai avea o colegă de apartament cu care nu ai prea multe lucruri de vorbit. Timp în care toată lumea își găsea timp să mă compătimească, să-mi dea sfaturi într-un fel sau altul, fără să înțeleagă că mie mi-e ok cum e, și că cel mai bun lucru pe care pot să îl facă cu toții e să mă lase în pace. Cel mai dificil moment din despărțire a fost, de fapt, momentul în care a trebuit să o vînez pe Mara (pisica) prin casă, cînd mă pregăteam să o duc și să tai și acea legătură. E greu, mai ales că o pisică nu știe să spună ce simte, și nici nu ascultă foarte bine ce ai tu de spus. Iar faptul că o gonești dînd cu mătura după ea nu ajută deloc 🙂

Dar despărțirea, în sine, nu e o tragedie, e o eliberare. Ca orice eliberare, însă, sentimentul inițial e înlocuit pentru o vreme cu nesiguranță. E momentul în care nu îți dai seama dacă alegerile tale sunt în regulă, pentru că nu au girul unei a doua persoane. Să reînveți să umbli singur în mod exclusiv e un lucru dificil. Să iei de unul singur decizii e un lucru pe care însă îl reînveți, și din momentul în care o faci, îți vine din ce în ce mai greu să accepți alte opinii decît ale tale.

Desigur, ai avantajul maturității. Poți judeca de unul singur dacă sfatul celorlalți te poate ajuta sau nu. Și poți face singur greșeli, nu ai nevoie de ajutorul unei partenere ca să-ți pară rău după vreo greșeală pe care o faci.

Cea mai interesantă e lumea pe care o găsești la 30 de ani. Libertatea nou-cîștigată îți permite să vezi mult mai multe lucruri pe care nu le vedeai pînă atunci, sau le vedeai printr-un filtru corupt. Începi să cunoști oameni ca și tine, care s-au despărțit în jurul vîrstei de 30 de ani. Și îți dai seama că găsești două categorii de persoane care, în România, sunt disponibile la 30 de ani. Aceste categorii se definesc din cauza faptului că în România există o presiune teribilă pe oamenii de 20 de ani să se căsătorească. Ca om de 20 de ani, cînd te însori / căsătorești / ‘ce planuri de genul ăsta ai’ e întrebarea care se repetă obsesiv. Ajungi să crezi că asta e necesitatea vitală… Și accepți relații sub-optime, și începi să lupți pentru ele pentru că deh, dacă oamenii mă presează în halul ăla poate că e ceva pentru ce ar trebui să lupt.

Toată această logică dispare la 30 de ani. Dacă ai ales o relație care să fie bună pentru tine, foarte bine, ține-o. Dar dacă îți dai seama că te trage în jos, că pierzi mai mult timp și mai multă energie ‘menținînd relația’, atunci renunți la ea. Și la 30 de ani, în România, aceasta e prima categorie de persoane care sunt libere la 30 de ani; persoane care și-au dat seama că o relație e toxică pentru ele. Și cumva sunt reluctante la ideea de a se mai implica.

A doua categorie e eterna disperare a celor care au zburat din floare în floare pînă la 30 de ani, și acum realizează că nu mai au 20 de ani. Ele sunt cele care îți spun că vor o relație serioasă încă înainte să comanzi o apă plată, aproape imediat după ce începi să vorbești cu ea. Și, amuzant sau nu, am avut și un astfel de dialog:

Ea: Caut o relație solidă, serioasă, nu distracție. Nu mi se pare corect să fiu tratată ca o distracție, sunt o persoană care merită mai mult, și care nu caută copilării.
Eu: Mă scuzi, cum spuneai că te cheamă?

De obicei, aceste femei au ajuns la ‘termenul lor de expirare’ (cel puțin așa își interpretează vîrsta) așa că ele caută să se căsătorească. Și sunt sigur că există și tipi disperați care caută să compenseze lipsa mamei surogat care ar trebui să le fie prietena, și să găsească următoarea soție.

Însă viața ar trebui să fie atît de mult peste doar o relație. Sigur, e o chestie importantă, care te ajută. Dar la 30 de ani, o relație nu te mai definește. O relație nu mai e o luptă care să merite. Pur și simplu, la 30 de ani afli care sunt lucrurile pe care poți să le faci, cele pe care nu poți să le faci, și toate sunt mai clare.

Poate singurul lucru care lipsește la vîrsta asta este deschiderea teribilă pe care o ai cînd ești mai mic. Atunci cînd întîlnești o altă persoană pe tren și ajungeți să schimbați idei despre tot ceea ce gîndiți, simțiți și înțelesurile ascunse ale universului. Asta nu se va mai întîmpla, nu neapărat pentru că nu ar exista deschidere din partea ta, ci pentru că privești cu suspiciune pe toți cei din jurul tău, și îți vine mai greu să interacționezi. Dar apreciezi mult mai mult momentele în care chiar ajungi să te deschizi; și ajungi să te deschizi, uneori, mai mult și mai sincer decît ai făcut-o vreodată.

Și chiar și-așa, nimic nu bate sentimentul de libertate pe care îl ai. Pe picioarele tale, independent, sigur de alegerile tale, la 30 de ani merită cel mai tare să fii singur, pe cont propriu, măcar pentru o vreme. Relațiile sunt mai oneste, și mai directe. Mai puțin naive. Sigur, naivitatea aia e frumoasă, veți spune. Poate că e, dar eu tind să cred că nu e. Naivitatea e doar un înlocuitor pentru lucrurile pe care nu le știi despre o relație. Nu e nimic frumos în naivitatea respectivă, la capătul ei e doar dezamăgire. Dar, știți cum e, your mileage may vary. Experiența fiecăruia e diferită. Și asta e fain la 30 de ani, că știi să apreciezi diferențele.

Comments

Despre cum arată o despărțire la 30+ — 41 Comments

  1. off, dragostea, bat-o vina 😉
    evident (duh?!), o relatie nu e lucru usor. unii ar spune ca ori merge de la sine, ori nu merge deloc. nimic mai fals, e un permanent test de convietuire. in rest, cred ca depinde de abilitatiile fiecaruia de a merge mai departe. sa convietuiesti, mai ales sa lucrezi (profesional) cu oamenii, nu e usor. cel mai bine iti dai seama daca ai sansa sa interactionezi cu cat multi… ca profesor, ca team lead sau manager de firma. realizezi cat de complicate sunt caile vietii. viata in doi nu face exceptie.

    • Totuși, conviețuirea e un lucru mult diferit de ce se întîmplă în profesorat sau într-o firmă. Căile vieții sunt complicate, dar ecuațiile implicate sunt ceva mai simple, lucru pe care îl vezi altfel la 30 de ani decît îl vezi la 25. Despre asta vorbesc.
      Uneori mă gîndesc că dragostea n-are nici o vină aici.

  2. Si o sa ajungi sa realizezi ca nu este nimeni vinovat pentru frustrarile izvorate din neputinta de a-ti respecta hobbyurile si micile placeri. Doar tu esti vinovat pentru asta si te-ai trezit sa tratezi simptomul, nu cauza. O fi avand partenerul problemele lui dar nu poti sa-l pui ca tap ispasitor intr-o problema lagata de organizarea vietii tale. Un copil, un animal de companie, un partener sau orice alta obligatie pe care ti-o asumi nu este motivul renuntari la respectarea anumitor taskuri necesare creierului tau. Ai dat gres in face managementul surselor proprii. Te poti despartii de cineva pe motiv ca gata, nu-ti mai place cum se comporta, ce scoate pe gura, cum isi organizeaza timpul etc, dar sa te desparti pe motiv ca iti reprima libertatile, inseamna ori ca i-ai permis celuilalt sa-ti organizeze viata, lucru care nu se face, ori nu ai prioritizat corect si eficient taskurile din viata ta. Si acum criteriile de alegere isi vor muta focusul pe libertatea, iar noul partener va gasi un om obsedat de partea rationala si rareori gasesti femei rationale, iar sentimentele sunt fenomen explicabile stiintific dar irationale la nivel de individ. Asta cu pierederea libertatii mi se pare o placa de 30 cam patetica, dar explicabila probabil si ea stiintific.

  3. Noi am inceput relatia acum 11 ani, pe cand aveam 24 de ani. El era mai mare cu un deceniu decat mine, deci gata ‘copt’ sa zic asa, eu am fost mereu un suflet batran. In toti anii astia nimeni nu s-a simtit sufocat, nimeni nu a cerut nimic peste puterea altuia. Avem fiecare pasiunile personale si ne-am incurajat reciproc, chiar daca ce-i place lui ma lasa pe mine rece si vice-versa.

    Conteaza enorm sa stii sa traiesti in doi dar sa nu iti pierzi personalitatea si nimic din ce te face tu. Fiecare avem prieteni (el are mai multi). Daca nu sunt comuni, am invatat sa-i acceptam si sa ne purtam OK, incat, daca el se nimereste cu vreo prietena de-a mea, nu urca pe pereti, asa cum eu de fapt ma simt excelent cu prietenii lui, pe care-i respect si-i plac, chiar si doar daca pe ideea ca sunt oameni importanti in viata lui.

    Este foarte bine si comunici constant si sa-ti exprimi ideile, asa nu te trezesti peste 10 ani ca el doreste o chestie si tu alta. Daca insa relatia nu mai merge, nu vad nicio problema in a o incheia, de preferat in mod elegant. Decat o viata intr-o relatie pe care nu o mai doresti, mai bine singuratatea.

    Bafta in tot ce vine si capul sus. Viata nu se termina dupa o relatie, chiar si una de lunga durata 😉

    • Oho, vorbesc totuși la un an și jumătate de la încheierea acelei relații, dar nu am vrut să discut despre treaba asta public. Am scris mai mult pentru că simțeam că blogul a devenit foarte impersonal și am spus să mai dau un pic și de-acolo. Și da, sunt de acord cu lucrurile pe care le spui acolo, n-am buton de +1 că aș da la comentariul tău 🙂

  4. Nimic nu trebuie să fie un capăt de țară nici macar cînd ai 30+, asta de la un neica nimeni bosorog de 50+ 😉
    Nici o relatie nu e (si nu a fost niciodata) menita sa fie vesnica. E doar presiunea conventiilor sociale sa convinga ca omul e menit sa fie monogam, o mare tampenie depasita doar de ideea ca pentru un el sau o ea exista pe lumea asta doar o alta ea sau un alt el. OMG, oricine cu un decent simt al realitatii si al numerelor poate realiza ca e doar o chestie de probabilitati.

    IMNSHO, altele sunt lucrurile esentiale in viata. Dar mai bine (ascultind la nesfarsit Pink Floyd, “The Wall”) sa dau “cuvintul” unui tip mai destept si inspirat decit mine (http://turambarr.blogspot.com/2013/07/datoria-oilor-de-fi-oi-si-balenelor-de.html) cu care sunt, de cele mai multe ori, de acord (la urma urmei eu am avut ultimii doi copii la 42 si 46 de ani, huh, mai ai timp, mai ai timp!):

    “Pe lumea asta, dincolo de vălul iluziei și de păcălelile pe care ni le administrăm în vena creierului în fiecare zi, sînt doar două imperative: să supraviețuiești și să puiești. În rest e suprastructură, e dantelărie, accesoriu, detaliu inutil, parafernaliu.

    Avem două succese de bifat, fie că sîntem oaie, balenă, om, elefant, musca țe-țe, prigorie, bacterie sau ornitorinc: să reușim să ne păstrăm echilibrul homeostatic, adică să viețuim, adică să supraviețuim. Și odată menținut acest echilibru homeostatic, păpică, somnic, lăptic, evitat dujmani, belit victime, pe urmă să facem puișori, să dăm gena mai departe, să replicăm structura și la generația n+1.

    Restul, tot ce se agregă în jur, e doar un accesoriu la aceste doo succesuri, după cum ar spune prestigioasa noastră reprezentantă în Parlamentul European, puiul prestigiosului nostru supraviețuitor de la cîrma țării.

    Asta facem de milioane de ani. Noi de mai puține milioane de ani. Oile de mai multe milioane de ani. Balenele de și mai multe milioane de ani. Bacterii de și mai multe miliarde de ani.
    Ăsta este singurul joc care se joacă, singurul joc care merită jucat, singurul joc care ne joacă, chiar dacă noi vrem să stăm pe margine

    Știți cum zicea Lenin, nu? “You may not be interested in war, but war is interested in you”. Așijderea zice și gena, de milioane și miliarde de ani “You may not be interested in sex, but sex is interested in you, my dear intellectual concerned with the perpetration of power by means of reproductive strategies of control”.

    Cine nu joacă jocul rămîne pe margine, nu-și perpetuează această strategie de succes biologic. Conform principiului înțelept al marelui înțelept Murphy, “Celibatul nu este ereditar”.

    Drept pentru care, dacă voi nu vreți să supraviețuiți și să puiți, cu siguranță se vor găsi alții care să o facă în locul vostru, mai proști, mai mici, mai melteni, mai săraci, nu atît de eminamente telectuali ca voi, o strălucitorilor telectuali care esteți voi, dar cu siguranță cu mai multă poftă de viață decît voi. Nu se supără nimeni. Voi stați pe margine și frecați menta dezamăgirii și bîzdîcului estetico-critic, în timp ce ceilalți fac ce știu ei mai bine să facă: să supraviețuiască și să facă pui.

    • Frumos citat mi-ai pus acolo. Nu disper că ar fi prea tîrziu, doar împărtășeam mai degrabă celor de 20 de ani un pic din experiența mea, și îi asiguram că nu se moare din inimă frîntă, și că la 30 de ani poți să vezi lucrurile altfel.

      Că altfel, nu mă grăbesc niciunde, și mi-e ok cum sunt lucrurile acum, și cum or veni ele, cu bune sau rele.

    • Ehehe, ce se mai învârte roata ! Acum zece ani, tu erai cel cu inima frântă, care credea că niciodată viaţa nu va mai fi la fel, primind la rândul tău sfaturi că totul va fi ok ! Despărţirile unilaterale sunt mai grele, pentru că celălalt a investit mai mult in relaţie, nefiind gata să renunţe uşor. Despărţirile de comun acord sunt mult mai uşoare, atâta timp cât la mijloc nu sunt obligaţii comune (copii, animale de companie, credit la o casă, etc.)
      O relaţie durabilă se construieşte prin compromisuri, chiar dacă nu-ţi place. Ideal ar fi ca acestea să fie cât mai puţine, deloc nu se poate. Si nici nu e recomandabil, fac viaţa mai picantă. După 30+ ai să observi că atenţia se va îndrepta asupra acelor obligaţii comune pe care vi le asumaţi (mobilarea unui apartament, creşterea unui animal de companie, creşterea copiilor), ceea ce necesită a fi pe aceeaşi lungime de undă în multe decizii.

    • Doar nu crezi că mulţi îţi citesc blogul doar că eşti interesant ! Multe topicuri le abordezi prea superficial, din punctul meu de vedere ! Ţi-am mai spus-o şi ţi-o mai spun ! Şi articolul ăsta e slabuţ, era mai interesant dacă precizai şi cu ce crezi că ai rămas în urma celor întamplate !

  5. Ca un om care a trecut prin asta (despartire la 30+)… yea, cam asa e.

    De asemenea, o relatie inceputa la 30+ are cu totul alta “aroma” decat aia inceputa la 20. Intr-adevar, lipsesc niste lucruri, dar apar altele.

  6. Pingback: Ce scrie bloggerul, ce citește internetul » Roxana-Mălina Chirilă

  7. Poate o fi perceptia mea, dar romanii sunt extrem de crizati, profesional si mai ales personal, lucru care se reflecta in calitatea relatiilor de orice fel. E misto sa treci de 30 de ani, pentru ca deja te cunosti mult mai bine, stii ce vrei si esti capabil sa verbalizezi multe lucruri pe care cu 10 ani in urma iti era nu stiu cum 🙂 Reversul este ca iti cam pierzi din inocenta :))

    • Cam asta spuneam și eu: e mișto să treci de 30 de ani, e păcat că îți cam pierzi inocența… dar e o relație de interdependență între cele două, nu poți să nu vezi lucrurile și să le gîndești ‘altfel’ decît la 20 de ani.

  8. “Se întîmplă ceva ciudat cu românii și relațiile; în momentul în care intră într-o relație aproape toți românii pur și simplu renunță la prietenii, la contacte cu ceilalți, la dialog, și devin mofluzi, închiși în micro-universul relației. Nici nu e de mirare că ajung să sufere enorm oamenii”

    O bloggeriţă zice cam aşa: cum se face că nişte oameni inteligenţi, cu şcoală, cu meserii bune, în momentul în care s-au căsătorit se schimbă peste noapte, devin urâcioşi, se plâng de toate, ca moşnegii, fără să aibă niciun motiv? Leafa e la fel ca înainte de nuntă, ba uneori chiar a crescut, casa e aceeaşi, oamenii sunt aparent la fel, şi totuşi când se căsătoresc parcă îşi scot jumătate din creier.

    Ceea ce tipa nu voia să înţeleagă e faptul că ursuzenia de pensionar (co)mu(n)ist e necesară, fiindcă de ea depinde poziţia socială, şi totul depinde de poziţia socială la noi.

    Ghici pe cine promovează şeful, şi faţă de cine e mai îngăduitor când chiuleşte o zi de la serviciu? Pe cel care se mârâie toată ziua că e “căsătorit şi are casă grea”, sau pe cel care o ia de mână pe nevastă-sa şi se duc “în Turcia, la all-inclusive”? 🙂

    • Românii au antrenament (de pe vremea lui Ceaşcă) pentru lucrurile care nu sunt OK, dar te ajută în viaţă şi în carieră 😛

    • tot aduceti romanii in discutie, indiferent de subiect. wake up, peste tot e la fel. vorbiti mereu de Romania de parca suntem de pe alta planeta. ori nu sunteti (suficient de) umblati si n-aveti un termen real de comparatie… pai stati sa vedeti la Germanica probleme conjugale…

    • O fi având și Germania probleme conjugale, dar am senzația că le tratează puțin altfel 😛

      Dacă prind o nemțoaică pe mess pot s-o întreb care e faza cu relațiile pe la ei. Din păcate însă n-am decât una – și pe aia n-am mai văzut-o de câteva luni.

    • pai normal ca le trateaza putin altfel, ca doar de aia ei sunt nemti si noi romani. apropo de diversitate… hmmm, sau poate ca nu le trateaza chiar asa de diferit? ca pana la urma tot oameni suntem, right? 🙂

    • Om fi oameni toți, dar ne trec diverse idei prin cap 😀 Prin Japonia de exemplu se presupune că soții se înțeleg fără cuvinte și nu prea au ce discuta.

      Un prof de la facultă ne spunea că se făcuse un concurs la televizor în Japo în care o probă era așa: soțul trebuia să-și sune soția și să o convingă să discute cu el cât mai mult. Și nu prea reușeau să treacă de un minut =)) Dacă începeau cu „Ce mai faci?” se trezeau cu „Te-ai îmbătat? Pa.” și alte alea :))

      Din păcate cu nemții n-am povești.

  9. Nu pot sa cred ca cineva a mai trecut printr-o astfel de despartire! Adica, eu am 25 de ani si fostul meu prieten la fel… si am avut o discutie si am tras concluzia ca relatia s-a racit si ca nu mai e cazul sa o tragem de par (deci se poate si inainte de 30 de ani) 🙂 De ce ma mir ca mai e cineva ca mine este pentru ca nimeni nu a inteles despartirea noastra si nici nu a prea vrut sa o accepte… nici prietenii nostri din aceeasi generatie nu au inteles, parintii nici atat si asa mai departe. Sa stii in orice caz ca ai descris perfect toata treaba si asa mi s-a intamplat si mie… si am mai locuit impreuna dupa pana ne-am mutat fiecare in treaba lui si tot, tot asa! 🙂

    • Hmmm, so stuff like that happen even earlier. Asta e bine. 🙂 Dar totuși cred că mai important e ce a urmat după, și de dragul realismului, sper că ți s-a întîmplat la fel. Sau nu. Depinde. 😉

    • A fost discutia, apoi mutatul si am ramas prieteni! 🙂 Noi suntem foarte relaxati/eliberati/wooohooo amandoi… Senzatia aia ca am facut in sfarsit ce trebuia de mult, restul lumii e inca bulversata 🙂 dar nu mai conteaza!

    • Există ‘criza de la 30 de ani’? Nu știam. Nu cred, totuși, nu e ca și cum ar fi vorba de un eveniment foarte recent, e totuși ceva ce s-a întîmplat acum un an și jumătate.

    • crize apar la mai multe varste. cine nu recunoaste inseamna ca are altfel de probleme, si mai grave.

    • E interesant, dar eu nu văd o criză în articolul lui. Nu știu de unde o scoate lumea…

      Încep să mă întreb dacă e posibil să scrii un articol despre chestii relaționale fără să presupună lumea că vorbești despre tine (sau că vrei să ții un workshop pe tema).

    • comentariul meu incerca sa combata, daca am inteles pana la urma bine, presupunerea lui Dorin cum ca n-ar exista o criza la 30 ani. exista crize relationate cu varsta, nu neaparat la 30.
      altfel da, articolul cred ca n-are legatura cu o astfel de criza.

    • Scuze, te-am înțeles greșit atunci ^_^ Mai ales că mai sus erau unii care au interpretat articolul ca o criză.

    • Bine, mi se pare un pic exagerat, nu aș numi-o o criză. Și nu ar fi neapărat definitorie. Da, e posibil ca imaginile de viață formate între 20-30 de ani să fie un pic nepotrivite pentru mine acum, dar nu știu dacă aș numi-o criză. O fi, nu zic nu.

  10. Pingback: Rpx kicks ass » Discuție pe lângă caz (sic!)