Despre cum arată o despărțire la 30+

Tocmai discutam cu cineva și am realizat că de fapt blogul acesta a devenit un pic prea impersonal, așa că o să scriu unul din articolele acelea în care s-ar putea regăsi oricine, doar că nu prea îmi pasă dacă se regăsește cineva sau nu. Un articol despre mine, așa cum sunt la 33 de ani, cam cum arată o despărțire cînd ai 30+ și de ce nimic nu trebuie să fie capăt de țară cînd ai 20 de ani.

E din ce în ce mai greu să vorbesc despre mine, pentru că realizez că cei mai mulți nu sunteți aici pentru treaba asta. De obicei nu scriu despre floricele, frunză verde pe cîmpie și alte asemenea; și cam așa se întîmplă cînd ai 30 de ani; îți cam pierde cheful de a vorbi despre tine pentru că îți dai seama că tu, ca persoană, nu ești atît de interesant.

Sunt totuși niște lucruri frumoase, zic eu, care se întîmplă pe la 30 de ani. De obicei, cam acum închizi greșelile sau capitolele bune din ce s-a întîmplat la 20+ de ani. Vroiam de multă vreme să scriu despre cum arată o despărțire la 30 și ceva de ani, pentru că foarte mulți cred că relația aia lungă pornită pe la 24 sau 26 de ani e menită să fie veșnică.

Și nu e.

Ca doi buni prieteni, am avut o discuție. A fost ceva simplu, a fost cred, cea mai simplă discuție pe care o avusesem în ultima perioadă despre noi. Cea mai naturală, în mod sigur. Și dincolo de toate încercările de a o demoniza sau de a mă demoniza de unul singur pe mine, am realizat amîndoi că nu mai vorbim aceeași limbă, că vrem alte lucruri, și că nu putem să le mai facem împreună.

Și după ce am avut discuția respectivă, în care amîndoi am ajuns la concluzia că lucrurile nu merg, am mers în Prater – eram în Viena, da, și sărbătoream 6 ani de cînd eram împreună. M-am plimbat pe-acolo un pic și am simțit, pentru prima oară, că sunt liber.

Vedeți voi, libertatea asta e un lucru ciudat, pe care nu-l simți decît după ce ai aruncat la gunoi libertățile pe care le-ai avut. Se întîmplă ceva ciudat cu românii și relațiile; în momentul în care intră într-o relație aproape toți românii pur și simplu renunță la prietenii, la contacte cu ceilalți, la dialog, și devin mofluzi, închiși în micro-universul relației. Nici nu e de mirare că ajung să sufere enorm oamenii, pentru că odată cu relația încep să-și piardă orice alt statut social.

Și nu sunt singurul care a văzut lucrul acesta. Într-o altă discuție avută zilele trecute cineva recunoștea aceeași trezire dintr-un somn teribil la capătul unei relații. Își dădea seama că pur și simplu s-a dedicat relației fără ca partenerul să i-o ceară, într-un mod absolut, într-un mod complet și absurd. Și-a sufocat singură pasiunile, hobbyurile, prietenii, a abandonat lucruri pe care nu dorea să le abandoneze.

Iar o relație, cred eu, trebuie să nu fie așa. O relație trebuie să te ajute, să îți fie sprijin în a te realiza pe tine. O relație trebuie să fie deschisă, nu în sensul în care cei doi se culcă aiurea cu tot universul, ci în sensul în care o relație trebuie să lase libertatea interacțiunii cu cei din jur, fără să sufoce, voluntar sau involuntar, exact lucrurile frumoase care au început relația. Pentru că fără să vrei, ne luăm unii altora în relații exact elementul ce ne dă frumusețe. Exact ceea ce ne-a plăcut inițial la celălalt. Iar părțile rele nu ajung decît să se augmenteze.

Într-un fel, e o greșeală care vine de la părinții noștri, care au mai toți relații de lungă durată; dar despre care nu înțelegem foarte multe și nu știm mai niciodată care e lucrul care îi ține pe ei împreună. Și pe la 20 de ani cauți cu multă invidie o relație ideală, aceea care să te ducă să aniversezi 50 de ani de căsnicie, deși tu habar nu ai ce e aia 50 de ani, la fel cum nu știi nici ce înseamnă 30 de ani (și totuși te bagi la un credit pe perioada aia). Doar că drumurile nu mai arată la fel pentru noi ca și pentru ei. Oamenii s-au schimbat tare mult, și la 30 de ani începi să le vezi și să le percepi mai clar, în tușe groase, bine evidențiate.

Pentru că, în fond, suntem cu toții niște caricaturi a ceea ce ne-am dorit să fim. La 30 de ani ne adunăm lucrurile pe care nu am fost capabili să le ducem la capăt și lucrurile pe care nu am reușit să le realizăm, și să ne dăm seama care din ele nu o să le realizăm niciodată. La 30 de ani avem curajul să renunțăm la vise pentru că știm valoarea lor, știm cît costă fiecare, și ne știm ceva mai bine valoarea.

Așa că nu e de mirare că atunci, în Prater, m-am simțit mai liber ca niciodată; mi-am prețuit momentul respectiv la adevărata valoare, pentru că libertatea nu are nici un preț. Pentru mine, a fost o tăiere a unor legături pe care nu mi le mai doream. Și a fost absolut genial.

Sigur, după aceea, vreo lună am mai stat împreună, pînă cînd și-a găsit alt apartament; dar e ca și cum ai avea o colegă de apartament cu care nu ai prea multe lucruri de vorbit. Timp în care toată lumea își găsea timp să mă compătimească, să-mi dea sfaturi într-un fel sau altul, fără să înțeleagă că mie mi-e ok cum e, și că cel mai bun lucru pe care pot să îl facă cu toții e să mă lase în pace. Cel mai dificil moment din despărțire a fost, de fapt, momentul în care a trebuit să o vînez pe Mara (pisica) prin casă, cînd mă pregăteam să o duc și să tai și acea legătură. E greu, mai ales că o pisică nu știe să spună ce simte, și nici nu ascultă foarte bine ce ai tu de spus. Iar faptul că o gonești dînd cu mătura după ea nu ajută deloc 🙂

Dar despărțirea, în sine, nu e o tragedie, e o eliberare. Ca orice eliberare, însă, sentimentul inițial e înlocuit pentru o vreme cu nesiguranță. E momentul în care nu îți dai seama dacă alegerile tale sunt în regulă, pentru că nu au girul unei a doua persoane. Să reînveți să umbli singur în mod exclusiv e un lucru dificil. Să iei de unul singur decizii e un lucru pe care însă îl reînveți, și din momentul în care o faci, îți vine din ce în ce mai greu să accepți alte opinii decît ale tale.

Desigur, ai avantajul maturității. Poți judeca de unul singur dacă sfatul celorlalți te poate ajuta sau nu. Și poți face singur greșeli, nu ai nevoie de ajutorul unei partenere ca să-ți pară rău după vreo greșeală pe care o faci.

Cea mai interesantă e lumea pe care o găsești la 30 de ani. Libertatea nou-cîștigată îți permite să vezi mult mai multe lucruri pe care nu le vedeai pînă atunci, sau le vedeai printr-un filtru corupt. Începi să cunoști oameni ca și tine, care s-au despărțit în jurul vîrstei de 30 de ani. Și îți dai seama că găsești două categorii de persoane care, în România, sunt disponibile la 30 de ani. Aceste categorii se definesc din cauza faptului că în România există o presiune teribilă pe oamenii de 20 de ani să se căsătorească. Ca om de 20 de ani, cînd te însori / căsătorești / ‘ce planuri de genul ăsta ai’ e întrebarea care se repetă obsesiv. Ajungi să crezi că asta e necesitatea vitală… Și accepți relații sub-optime, și începi să lupți pentru ele pentru că deh, dacă oamenii mă presează în halul ăla poate că e ceva pentru ce ar trebui să lupt.

Toată această logică dispare la 30 de ani. Dacă ai ales o relație care să fie bună pentru tine, foarte bine, ține-o. Dar dacă îți dai seama că te trage în jos, că pierzi mai mult timp și mai multă energie ‘menținînd relația’, atunci renunți la ea. Și la 30 de ani, în România, aceasta e prima categorie de persoane care sunt libere la 30 de ani; persoane care și-au dat seama că o relație e toxică pentru ele. Și cumva sunt reluctante la ideea de a se mai implica.

A doua categorie e eterna disperare a celor care au zburat din floare în floare pînă la 30 de ani, și acum realizează că nu mai au 20 de ani. Ele sunt cele care îți spun că vor o relație serioasă încă înainte să comanzi o apă plată, aproape imediat după ce începi să vorbești cu ea. Și, amuzant sau nu, am avut și un astfel de dialog:

Ea: Caut o relație solidă, serioasă, nu distracție. Nu mi se pare corect să fiu tratată ca o distracție, sunt o persoană care merită mai mult, și care nu caută copilării.
Eu: Mă scuzi, cum spuneai că te cheamă?

De obicei, aceste femei au ajuns la ’termenul lor de expirare’ (cel puțin așa își interpretează vîrsta) așa că ele caută să se căsătorească. Și sunt sigur că există și tipi disperați care caută să compenseze lipsa mamei surogat care ar trebui să le fie prietena, și să găsească următoarea soție.

Însă viața ar trebui să fie atît de mult peste doar o relație. Sigur, e o chestie importantă, care te ajută. Dar la 30 de ani, o relație nu te mai definește. O relație nu mai e o luptă care să merite. Pur și simplu, la 30 de ani afli care sunt lucrurile pe care poți să le faci, cele pe care nu poți să le faci, și toate sunt mai clare.

Poate singurul lucru care lipsește la vîrsta asta este deschiderea teribilă pe care o ai cînd ești mai mic. Atunci cînd întîlnești o altă persoană pe tren și ajungeți să schimbați idei despre tot ceea ce gîndiți, simțiți și înțelesurile ascunse ale universului. Asta nu se va mai întîmpla, nu neapărat pentru că nu ar exista deschidere din partea ta, ci pentru că privești cu suspiciune pe toți cei din jurul tău, și îți vine mai greu să interacționezi. Dar apreciezi mult mai mult momentele în care chiar ajungi să te deschizi; și ajungi să te deschizi, uneori, mai mult și mai sincer decît ai făcut-o vreodată.

Și chiar și-așa, nimic nu bate sentimentul de libertate pe care îl ai. Pe picioarele tale, independent, sigur de alegerile tale, la 30 de ani merită cel mai tare să fii singur, pe cont propriu, măcar pentru o vreme. Relațiile sunt mai oneste, și mai directe. Mai puțin naive. Sigur, naivitatea aia e frumoasă, veți spune. Poate că e, dar eu tind să cred că nu e. Naivitatea e doar un înlocuitor pentru lucrurile pe care nu le știi despre o relație. Nu e nimic frumos în naivitatea respectivă, la capătul ei e doar dezamăgire. Dar, știți cum e, your mileage may vary. Experiența fiecăruia e diferită. Și asta e fain la 30 de ani, că știi să apreciezi diferențele.