Despre entertainment: presă, sitcom, muzică (pe scurt, sex)

Primul lucru pe care l-am auzit, văzut, simțit pe pielea mea după 1989 a fost că sexul vinde, și vinde bine. De la primele reclame care mai arătau cîte un picior dezgolit sau o fustă mai scurtă, de la primele videoclipuri ceva mai decoltate pînă la showuri porno pe prima pagină a cotidienelor a fost o cale chiar lungă

Așa arată prima pagină a cotidienelor românești. Să nu credeți că e foarte ușor pentru ele – se chinuie din greu să dea conținut de calitate. Pentru că există foarte multă muncă de investigație în spatele unui articol care îți umple prima pagină. Articolul, nu mai lung decît ceea ce am scris aici pînă în acest moment este plin de informații, de morală și de puternic angajament jurnalistic. Moralizator, după atîta muncă, ziaristul nu poate decît să ofteze ‘a uitat că a trăit în Ferentari’, dovadă a extraordinarei viziuni emoționale a autorului.

Am scris despre decesul presei scrise în mai multe rînduri (nu mai departe de articolul anterior, chiar). Motivul îmi e cît se poate de clar – ziarele au devenit niște troace de porci, în care mizeria primează. Dar de ce? Ce anume a putut convinge de-a lungul timpului toți ziariștii să renunțe la decența inerentă unei societăți (cît de cît) civilizate și de a se expune în modul cel mai vulgar posibil?

Din nou, sintagma ‘sex sells’. Cumva pe vremea cînd găinile care făceau pui vii nu mai erau așa fascinante, pe vremea cînd accidentele sau morții nu mai erau așa de ușor de găsit și România se scutura un pic de cutumele medievale ce ne-au sufocat pînă nu demult, cineva a sesizat că o femeie dezbrăcată atrage mult mai mulți cumpărători decît orice altceva. Nu că nu ar fi cumpărat suficient de mulți oameni și ‘altceva’. Pînă la urmă a contat cine a cumpărat mai mult – și instinctul primar a cîștigat asupra celor care încercau să facă presă care cerea un minimum de gîndire. Și pentru că în România afacerile se fac prin tunuri, singurul tun care e mai ușor de dat e să găsești o fată mai săracă dar dornică să fie văzută, să-i dai mai mulți bani decît cîștigă părinții ei într-un an și să o pui să se dezbrace. Investiție minimă, efort minim, cîștigurile mari, directe și rapide. Nu e nevoie să-ți educi publicul – sexul nu are carte, și nici nu are nevoie.

O direcție similară au luat-o și televiziunile. Cu rare excepții, televiziunile merg pe același tipar pe care merg și ziarele – în realitate, ziarele raportează cel mai des ce fac vedetele de televiziunile, pițipoancele de platou și fanții din culise. Emisiunile culturale, reportajele, investigațiile jurnalistice dispar de pe sticlă pentru că și publicul lor a închis televizorul. A închis televizorul pentru că s-a săturat să vadă atîta sex pe ecran, și acum pornografia e ieftină pe internet. Tot românul de la orașe are acces la internet, la viteze mai mari decît 90% din mapamond (nu, serios, statistică dovedită). Așa că televiziunile, pierzînd spectatori pretențioși au mers pe calea simplă. Sex sells. Așa că avem emisiuni semi-pornografice, situații demoralizante și de-moralizatoare, emisiuni anti-societate și anti-om. Cînd mizeria umană nu este ridicată la rang suprem, atunci sexul și vulgaritatea îi iau locul – televiziunea este un adevărat circ al ciudățeniilor – ciudățenii pe care apoi o să le vedem repetate la infinit în jurul nostru.

Peste tot, aceeași justificare. Sexul vinde. Crimele vînd. Prostia vinde. Televiziunile mai ales expun mizeria umană în ideea că spectatorul mediu este mult peste situațiile pe care le expun. Numai că fără să-și dea seama își coboară audiența în aceeași troacă de porci. Cît despre vedetele construite de televiziuni, puține se remarcă prin subtilitate, prin eleganță sau inteligență. Vedetele ‘noi’ de gen feminin sunt expuse din toate unghiurile – un fel de preview pentru oricine are suficient de mulți bani pentru a ‘cumpăra’ grațiile obiectului pentru o scurtă perioadă de timp (și să nu vă închipuiți că sunt scumpe). Vedetele masculine devin niște bădărani fără limite ale bunului simț, niște Homo Neanderthalensis ce se pretind lideri de opinie și reușesc să mai cheltuiască un pic de timp din viața audiențelor lor.

Singura legătură pe care o mai am cu televiziunile sunt serialele – cam singura distracție care ne-a mai rămas celor care ne-am săturat de spectacolul deșănțăt de la Tv. Dar să nu credeți că e un lucru ușor. Urmărește orice serial recent, și o să devii extrem de nemulțumit de viața ta. Cum, nu trăiesc ca Charlie Sheen? Nu o fac cu două deodată pe noapte? Nu sunt cu 7 într-o săptămînă, ca Barney din How I met your mother? Nu beau tone de alcool (serios, ați calculat cîte tone de alcool ar trebui să ingerezi în zece ani dacă bei în fiecare seară cîte patru beri cum fac cei din HIMYM?).

Discutam acum ceva vreme cu Raluca despre treaba asta, și ne-am dat seama de ce se întîmplă treaba asta. Sunt două lucruri care sunt acceptabile pentru ca un show să își păstreze o latură cît de cît neimplicată politic. Sexul și băutura. De aceea o să le vezi abordate: sexul a devenit o chestie atît de indiferentă încît o poți aborda fără nici o problemă într-un show televizat, și nu vei ofensa pe nimeni. Cei care sunt ofensați sunt niște ignoranți, niște habotnici și oricum nu contează. Sitcomurile nici măcar nu resping ideea că ele educă – uneori, concluziile sunt atît de evidente încît te simți de parcă tocmai s-a terminat ora de dirigenție la finalul unui episod. Numai că spre deosebire de orele de dirigenție, care ar fi trebuit să conecteze elevii în cel mai idiot stil posibil cu valorile morale ale societății, serialele promovează puternic valorile anti-morale, inconsistente.

Și chiar valorile tradiționale, care sunt ‘bune și corecte’ fără echivoc sunt răsturnate în cel mai sincer stil postmodern. În How I met your mother ideea principală a serialului e căutarea unei perechi pentru eroul principal. Deși declarativ serialul ar trebui să fie despre uniune, despre cuplu, despre relații sociale stabile (doar personajul caută mama copiilor lui, nu?) el devine un exponent clar al culturii hook-up care inundă multe alte seriale Tv sau filme.

Lady Gaga (sursa: myidol.ro)

Dacă cuvîntul scris (don’t get me started on the books they publish these days) și televiziunea nu oferă entertainment, de bună seamă că locul a fost luat de muzică. Din păcate, nici acolo lucrurile nu stau mult mai bine. Din nou, anii ’00 au arătat un apetit deosebit pentru ‘glamour’, pentru spectaculos și pînă la urmă pentru sex. Muzica nu mai este muzică, ci sex cu soundtrack. De la artiste care pozează în cele mai penibile moduri pentru a părea cît mai sexy pînă la marile vedete gen Lady Gaga sau Katy Perry, toate folosesc exclusiv sexualitatea pentru a se promova.

Curentul a fost de curînd denumit ‘slutwave‘ (link luat de la zoso) și mi se pare o descriere foarte fericită pentru el. Muzica e mai puțin importantă, mai important e cît la sută din piele se vede, cît de transparente sunt hainele și cît de mulți poți arăta ca să treci de cenzura posturilor Tv. Și nu doar femeile fac asta – bărbații au două piețe de desfășurare: supradoză de testosteron (hip-hop) sau supradoză de estrogen (pop, ascultați Maroon 5 pentru referință). Fie plîngăcioși la modul penibil, fie extra-duri. Cei care vor să fie undeva la mijloc fac dueturi cu Justin Bieber și Rebecca Black și începi să te întrebi dacă nu cumva ar trebui să existe totuși o limită la cîtă pedofilie e voie să fie afișată într-un videoclip.

Iar dacă vrei ceva mai cuminte de la muzică, ceva diferit nu o să poți. Poezie? Ce e aia? Relicvă a unor timpuri de mult apuse. Sex și dance rimează, e singurul lucru pe care vrem să îl știm. Și dacă avem un public prea inocent sau prea pudic (gen Holograf, care se adresează minorelor de sub 14 ani și femeilor de peste 45) atunci înlocuim sex cu ‘dragoste’. E suficient de ambiguu ‘vreau să te iubesc’, sau ‘te iubesc de îmi sar ochii din cap’. Merge, și trece de cenzură. Aruncați-l pe sticlă, nu contează că e un hăndrălău de 55 de ani care cîntă unor minore de 14 ani.

Suntem la un punct în care sexul e omniprezent și e atît de sufocant încît devenim indiferenți la el. E natural – cînd este inundat de un singur tip de stimul, omul se desensibilizează. Și totuși, entertainerii insistă cu această singură carte – încă mai sunt multe lucruri de arătat pe sticlă, încă mai avem varietate și putem să dezbrăcăm mai mult. Loc ar mai fi. Dar în ce direcție? Presa uită că publicul trebuie educat – ei se așteaptă ca publicul să îi îndrume și să aleagă ceea ce e mai bun pentru el. Dar cînd alegerea devine mono-cultură, cînd singura opțiune este aceasta, publicul nu mai are ce să-ți furnizeze – și te îndrepți către o moarte sigură. Televiziunile urmează aceeași cale iar muzica… din fericire vom putea mereu să ascultăm un Vivaldi, un Bach, un Chopin, un Armstrong, un Led Zeppelin sau un Pink Floyd. Deși faceți-vă de-acum colecțiile de muzică, pentru că apare Google Music și nu vreți să știți dacă nu cumva va trebui să plătiți taxă pe urechi. Nu de alta, dar aveți prea multe posibilități să scăpați din norma zilei de azi.