Despre libertatea de expresie
Un cititor s-a gândit ieri, când a citit articolul meu despre ce mai zice dl. Ernu, că poate ar fi mai sănătos pentru libertatea de expresie dacă aceasta nu i s-ar aplica domnului Ernu, sau, în cuvintele comentatorului:
In apararea libertatii de expresie este necesara cenzurarea genului asta de oameni […] Pentru evitarea greșelilor trecutului, discursul extremist trebuie oprit. Mai ales cel pro-comunist si pro-sovietic. Poate ca astfel de oameni chiar se vor simti acasa intr-o societate care-i cenzureaza fix ca cea la care aspira ei
Doar că libertatea de expresie presupune fix ca Vasile Ernu să spună ce are de spus, chiar dacă e într-o mare eroare. Că de-asta e libertate de expresie – ca fiecare să susțină ce crede, și împreună să ajungem la o concluzie mai bună decât fiecare individual.
Fiecare are priorități diferite. Când vede o bătrână care vinde pătrunjel, Vasile Ernu poate că vede un caz social, vede un loc unde societatea trebuie să ajute, să o sprijine pe bătrâna aia să nu mai vândă pătrunjel că e rău. Un altul, să zicem Lucian Mindruta, vede o doamnă în etate dar întreprinzătoare. Pentru bătrânică esențialul poate că e că iese din casă și vede lume, și mai face și-un ban cu ce a cultivat în curte. Realitatea are mai multe fețe, și fiecare din ele trebuie studiată.
Acum, întrebarea e: ce se întâmplă dacă Vasile Ernu începe să urle „Moarte capitaliștilor!” sau alte bălmăjeli de genul ăsta? Păi e destul de simplu: societatea ar trebui să-i respingă mesajul extremist, să îl marginalizeze pe Vasile. O societate integră, cu valori morale echilibrate, ar putea rezista tentației de a urma oamenii care au diverse rătăciri, ci i-ar ajuta să se îndrepte. Însă, desigur, cum a observat și cititorul, un astfel de echilibru e mult prea fragil, și trebuie controlate eventualele derapaje.
Însă ceea ce nu-și dă seama cititorul e că cenzurându-l pe Ernu nu face decât să repete dureroasa experiență a cenzurii comuniste, doar actorii se schimbă. Că poate că omul are dreptate și noi suntem proști sau, din contră, că dacă el nu poate să scrie demonstrând din start că ideea e invalidă, atunci ea va fi preluată în subteran de alți oameni mai puțin inteligenți. Și toate ca toate, dar decât cu un puștiulică cu arma în mână, prefer un dialog cu Vasile Ernu, chiar dacă e așa, indirect, prin interpuși. Măcar Vasile nu e pus pe tras cu arma, ci se pune și scrie un text. În cel mai rău caz mă înjură în scris, ceea ce e cât se poate de ok, conform principiului de care amintea Eftimie în podcast: „ce dai bă? nu știi să-njuri?”
Esențialul este că dacă societatea noastră e prea fragilă ca să-i permită lui Vasile Ernu libertatea de exprimare, atunci am putea să ne punem de gât o pancartă cu „Stat Eșuat” și să emigrăm cu toții în Coreea de Nord.