Despre Liiceanu vs. Muller, Vîntu și presa românească

Am văzut săptămînile trecute o euforie teribilă legată de vizita d-nei Muller în România – nu ne vizitează foarte des un laureat Nobel, și, mai ales, unul român – în consecință vizita aceasta (despre care am aflat post-factum) mă gîndeam că o să aibă un efect benefic asupra societății.

Ei, aș. Nici gînd. După, ca un tîrg de clevetitoare, tot satul a început să vuie. Că Herta Muller a zis x și y. Că i-a denunțat fix pe cei care au invitat-o. Că a fost aplaudată la scenă deschisă. Că nu a fost aplaudată de prea mulți. Și s-a vorbit din nou despre “intelectualii lui Băsescu” (chestie recurentă de care deja m-am săturat).

În primul rînd, niște explicații. Cînd ești într-un cerc de prieteni gîndești la fel cu ei. Nu tot timpul, nu în toate detaliile, dar cei care se tot se supără pe faptul că Mircea Cărtărescu îi ia apărarea lui Gabriel Liiceanu ar trebui să ia acest aspect în considerare. De ce îi ia apărarea? Păi pentru că gîndește la fel. De ce Manolescu a spus un lucru apoi altul? Pentru că a văzut niște oameni din cercurile lui de influență gîndit altfel. De ce au aplaudat cei din sală pe Herta Muller? Pentru că luați pe moment le-a venit fervoarea revoluționară (unii) și pentru că (alții) așa e frumos să faci la venirea unui om mare în vizită. Îl aplauzi. Statistic vorbind, 90% din cei care aplaudă la un spectacol aplaudă pentru că cei din jurul lui aplaudă. E un instinct de turmă. Acum gata, am stabilit de ce s-a aplaudat? Am stabilit. E neimportant.

Că Liiceanu s-a băgat într-un concurs de numărat aplauze e greșeala lui politică. Instinctiv, s-a plasat pe un rang inferior – a acordat legitimitate unui subiect idiot tocmai prin faptul că a pus atît de mult accent. Penibil, mi-am zis cînd am văzut transcrierea înregistrată a emisiunii de la TVR1 de după plecarea d-nei Muller. În rest, punctele de vedere ale d-lui Liiceanu mi se păreau decente și de bun simț.

Cînd văd că problema stîrnită de la aplauzele din sală de la prezența unui laureat Nobel încă se mai discută în cercurile intelectuale românești, chiar firav, în prezența unor teme mai ‘supărate’ precum stenogramele lui Vîntu, asta mi se pare și mai penibil. Nu îl acuz pe d-l Pleșu că ar fi penibil – el are dreptate, și de fapt tocmai articolul domnului Pleșu m-a convins să scriu mica mea butaforie.  Îmi place foarte mult ce zice acolo: “Penser contre c’est penser comme” – adică în momentul în care ataci un fapt, îi dai legitimitate. Cel care critică orice legitimizează. Cel mult, ar fi trebuit să rîdem.

Așa că nu mă apuc să îi critic pe cei care au aplaudat atacurile semi-virulente ale Hertei Muller la adresa comuniștilor (care aplaudau). Nici pe Herta Muller care a declarat foarte frumos că “ea nu putea să facă nimic” după ce i-a acuzat pe toți ceilalți că nu au făcut nimic. Dar pot să mă amuz pe seama lor. Și, așa cum ne sugerează Pleșu, să rîdem.

Și vorbind de rîs, un alt subiect amuzant e presa românească – demascată de stenogramele vestite deja. Am obosit cu stenogramele. Ce caută tîmpeniile alea în presă? Ce văd în ele sunt niște chestii care mă fac să-l simpatizez sincer pe Vîntu. E un om cu bani care și-a permis multe cu multe capete ‘neplecate’. Cel puțin din punct de vedere al amuzamentului media, existența stenogramelor nu e justificată, ci necesară. Dar nu facem presă pentru amuzament, așa-i?

Sau nu. Acum, cu stenogramele lui Vîntu la vedere lucrurile nu pot face altceva decît să arate valoarea presei românești. Și e și normal – nu sunt foarte multe lucruri care să polarizeze societatea precum povestea cu mogulii. ProBăsescienii se simt urmăriți de moguli infami – moguli care vor răul lor. Dacă ei ar fi moguli ar face la fel, lucru care nu se mai specifică. ProMogulienii, tabăra pe care eu o etichetez Mircea Badea pentru că e ușor de identificat așa ca și caracter și atitudine, sunt cei care zic că puterea ie niște infami și trebuie scuturați nesimțiții de ei! Să punem niște flori de oameni, niște oameni inocenți, neatinși și puri precum SOV sau Voiculescu. Sau Geoană. sau sau sau. În tot timpul ăsta presa noastră a ajuns o batjocură la fel de ilicită, pe care Andrei Pleșu o surprinde foarte bine în articolul respectiv. Atitudinea privitorului spectacolului e de consternare:

Îţi vine să întrebi: cine sînteţi fraţilor? În numele cărei isprăvi personale vorbiţi? De ce vă irosiţi tinereţile aruncînd, otrăviţi, cu praştia? Daţi-ne ceva! Altceva decît resentimentele dvs. ambalate „jurnalistic“ sau „sociologic“. Scrieţi ceva solid, impozant, pentru instrucţia şi plăcerea cititorilor. Ocupaţi-vă de înzestrarea proprie, nu de găurile din statuia altora! Mîrîiala nu e o specie a creativităţii. Regăsiţi-vă!

100% de acord. Dar presa românească e poluată de numai astfel de resentimente și pierderi de vreme.

Ce văd eu e că presa românească e formată din vreo 25% oameni ok, cu mintea pe umeri, cu ceva gîndire în creiere, dar în rest ai oameni care fie sunt prea lipsiți de talent, fie prea slabi de caracter, fie amîndouă și nu prea merge treaba. Plus că din primul sfert foarte mulți au plecat și/sau funcționeaza pe cont propriu, ca bloggeri, cu canale de distribuție ceva mai mici decît mass-media clasică. Asta înseamnă că dacă vrei să găsești conținut de calitate, e posibil să găsești – dar riscul cel mai mare e să intri într-o cursă de șoareci – să rămîi într-un cerc prea strîmt și ideile tale să rămînă polarizate fără șansa de a privi și ‘partea cealaltă’ – pentru că fiecare problemă are o ‘parte cealaltă’.

Să nu uităm. Presa e o afacere. Un business. Acum, orice cetățean poate deveni un jurnalist – oricine are la dispoziție un loc gratuit unde își poate spune opiniile. Unele o fac, și ajung bloggeri profesioniști, alții spun ce au de zis, nimeni nu-i aude… exact ca-n viața reală. În fond, nu-ți trebuie să te angajeze o mini-corporație consumatoare de copaci morți pentru a schimba lumea, nu crezi? În curînd, pe sticlă o să curgă în proporție de 90% personaje care își desfășoară 90% din activitate pe internet – așa că pe internet e viitorul.

PS: Îmi cer scuze pentru că am încărcat postarea cu două subiecte aparent fără legătură. Ritmul postărilor mele e dezamăgitor în ultima vreme, și încerc să selectez lucruri cît mai importante atunci cînd postez – uneori se întîmplă să fie două deodată. În luna noiembrie o să fiu din nou destul de inactiv – sper însă să trec repede peste această inactivitate și să vin și cu vești bune: sper ca în noiembrie să termin cu succes participarea mea la NaNoWriMo. Am în minte ceva foarte fain, sper să vă placă. Din păcate, participarea mea la NaNoWriMo înseamnă și suspendarea activității regulate pe Cronica Muzicală – dar nu vă faceți griji, postări vor mai fi, chiar dacă sporadice, și din Decembrie reiau treaba în mod serios – așa cum m-am ținut de ea pînă acum.

Nu uitați, în noiembrie pentru mine numărul cheie este 50000. Asta înseamnă 1667 cuvinte pe zi. Această postare are numai 1188 de cuvinte. După cum vedeți… 50000 nu e de nicăieri. Urați-mi succes.

Comments are closed.