Din nou despre articolul 13

Am mai stat să mă gândesc la problema articolului 13 din directiva UE referitoare la protecția drepturilor de autor. Și mi-am dat seama care e problema, mai bine zis, am înțeles pentru prima oară care este, de fapt, problema cu articolul 13.

Nu pentru că sunt eu deștept, ci pentru că în sfârșit am găsit pe cineva care să explice mai clar care e problema. Și în cazul ăsta e vorba de Ulrich Kelber, care în loc să urle „copyright is bad” a explicat în termeni mult mai pragmatici care e problema. Explicat simplu: „ăia din State deja fac filtrarea mult mai bine ca noi, deci o să trebuiască să cumpărăm filtrele de la ăștia din State”. Și chestia asta în sfârșit pot s-o înțeleg.

Inițial credeam că există o soluție simplă la chestia asta: ca producătorii de conținut să ofere filtrele. După care mi-am dat seama că asta ar însemna ca Minculescu să îmi dea filtrare pentru piesele pe care le-a furat de la Whitesnake, și mi-am dat seama cât de horror poate fi situația.

E clar însă mai mult ca orice că există o criză a drepturilor de autor, criză în care miza nu e neapărat remunerarea autorilor ci remunerarea business-urilor care s-au construit pe drepturi de autor, foarte des prin abuz sau prin contracte dubioase. Și cred că mai mult decât orice, e necesară o reformă a drepturilor de autor la nivel global, pentru că situațiile sunt amuzante și nu prea. Economia globalizată prematur nu face față tuturor situațiilor, și în condițiile în care e mult mai ieftin să păcălești sistemul decât să creezi ceva nou și bun nu prea văd cum putem rectifica situațiile.

Citisem recent despre ce se întâmplă cu furtul de conținut în zona de cărți romance – unde ceva „scriitoare” braziliană e prinsă cu mâța-n sac de către cititori, prima oară cu o carte de la Courtney Milan (a nimerit-o, tipa e avocată de meserie), după care cu mai multe cărți cu fragmente lipite de la mai multe autoare (inclusiv Nora Roberts, care scrie un articol excelent aici)

Economia globalizată aduce noi provocări unei probleme care nu era foarte bine rezolvată nici înainte de prevalența Internetului; de exemplu, îți permite astfel de furturi, și ai nevoie de ajutorul celor consumă conținutul furat să-l recunoască. Dar să fim serioși, câți dintre voi au reclamat că există „How I met your mother” pe filelist? Așadar există o complicitate a consumatorului global – o complicitate care îl dezavantajează fix pe acesta, doar că dezavantajul vine în timp și pentru că nu îi simte efectele pe loc, consumatorul e mult mai motivat să fure.

Așadar, sunt un pic împărțit în două în chestiunea asta. Pe de o parte, protecția drepturilor de autor e necesară dacă vrem să avem artiști care să poată trăi din arta lor și să producă în continuare. Pe de altă parte, să depinzi de algoritmi de filtrare foarte complecși, pe care îi pot furniza doar „o oligopolie informatică”, așa cum o numește Ulrich Kelber, nici asta nu e ok.

Și suntem într-un blocaj – mie unuia mi-e destul de clar că din punct de vedere cultural avem un progres cantitativ și o scădere calitativă (dacă vezi rezoluția și calitatea randării ca progres cantitativ). Nu știu care e cea mai bună soluție pentru a trece peste acest hop (ultimul, măcar pentru o perioadă destul de lungă până se mută o parte din noi pe Lună și pe Marte). Mă gândesc însă că va trebui să aibă loc și o revoluție și la nivelul consumatorului de produse culturale, nu doar la autori. E grele sau, cum zicea Eminescu, „Totuși, este greu în lume”.