Din nou despre mineriade
De fiecare dată în jurul mineriadelor există cîte un motiv să ne reamintim că în 1990 studenții protestau real contra conducerii abuzive a statului român. Adaug ‘real’, pentru că astăzi deja nu se mai cunoaște ce e acela protest; sigur, „protestăm” contra diverse chestii, inclusiv contra încălzirii globale, dar habar nu avem de ce o facem și pentru ce protestăm, real. De fapt, oamenii în ziua de azi o fac pentru că e profitabil, și cînd un George Soros investește în cele două capete ale unui conflict precum RMGC, nu îți vine să nu te întrebi de ce se întîmplă asta.
Dar deviez. Sau nu. Poate nu e o deviere, și poate cele două lucruri sunt legate. În 1990 protestele reale veneau dintr-o frustrare foarte directă. Revoluția fusese preluată de politruci de la niște adolescenți și tineri care se săturaseră de minciuni, de sărăcie, de foame, de abuzuri. Tovarășul Ion Iliescu și gașca din jurul lui (inclusiv tov. Traian Băsescu, să nu ne facem iluzii) aveau de gînd să înăbușe aceste proteste. Și au făcut-o, folosind niște oameni impresionabili, ajutați un pic de aparatul lui Ceaușescu folosit cu mare artă de urmașul lui natural.
De ce scriu despre mineriade? Mai multe motive. În primul rînd, pentru că nu avem voie să uităm. 23 de ani, și nu am uitat. Nu am uitat că am fost manipulat, mințit, că am fost făcut să cred că ‘golanii’ din stradă sunt pericolul pentru mine. Nu, ei ar fi fost salvarea pentru noi. Dar am preferat ca și națiune să-i lăsăm să cadă sub bîtele minerilor și Securității.
De ce mai scriu? Scriu ca să le reamintesc tuturor că Piața Univeristății a fost masacrată, pervertită, distrusă, și acum preluată de exact cei contra cărora se protesta atunci. Practic, să reamintesc că suntem înconjurați de prea multe minciuni, și că nu există decît o singură voce care trebuie ascultată: vocea proprie.
Și trebuie să o urmăm, să gîndim, să luptăm contra celor care vor să ne dea o altă voce. Și acum avem posibilitatea. Aveam fiecare o voce diferită, și putem să o folosim. Dar înainte să o folosim, să și gîndim.
Să vedem exact cine e inamicul, să îl identificăm corect, să îl arătăm tuturor, să-l expunem… Ca nu cumva inamicul să fie fix cel care ne cîntă în strună, cel care ne spune lucrurile care vrem să le auzim. Pentru că în România, inamicul cel mai mare este ‘omul de bine’.