CD vs. discuri de vinil – un argument

La începutul săptămânii Vali a pornit o discuție legată de CD-uri vs. discuri de vinil, o discuție la care aduce niște argumente interesante. Două lucruri observasem, și pentru că sunt leneș o să mă autocitez:

Oamenii care cred că vinilul are calitate mai mare decât rezultatul digital se mint, dar nu mă gândisem la faptul că e posibil ca oamenii să asculte vinilul la scule mai bune decât ce au în mod normal. Și da, faza cu „nu dai skip la piese doar pentru că nu-ți plac foarte tare” e un motiv foarte bun.

Cred că astea două sunt cele mai bune argumente în favoarea vinilului – practic, fiind un produs de lux, tot setup-ul folosit pentru redare e, cel mai des, de lux, rezultând într-o calitate mult mai bună a audiției. Dar discuțiile în jurul acestui subiect au fost foarte aprinse, așa că o să rezum un pic ideile vehiculate în diversele locuri unde m-am întâlnit cu acest subiect, urmând să pun, la capăt, și o concluzie personală.

La modul ideal, vinilul1)voi prescurta în felul ăsta sintagma „discuri de vinil”, suntem oameni mari și nu ne scoatem ochii cu dicționarul este o transpunere fidelă a undei analogice înregistrate în studio – și chiar dacă realitatea e un pic diferită, să rămânem pe moment cu această impresie. În schimb, digitalul nu poate prinde perfect o undă – înregistrarea digitală e făcută prin stocarea nivelului la diverse momente de timp – procedeu numit „sampling”

Doi oameni vorbind la Podcastul de istorie

Această undă digitală, așadar, nu e construită din unda reală, ci fiecare secundă de sunet e formată din măsurători făcute o dată la 22675 nanosecunde – 44.1kHz adică de 44100 ori pe secundă. Dar această măsurătoare se întâmplă pe o singură axă – pe cealaltă axă avem iarăși o reprezentare nu foarte fidelă, pentru că valorile sunt întregi de la 0 la 65535 – maximul reprezentabil pe 16 biți. Deci dacă unda la secunda 0.000045350 este de 32767.3 noi o să-l reprezentăm, grosier, ca 32767. Așadar, e justificată reprezentarea pe care o oferă oamenii de la How Stuff Works:

De bună seamă, sunetul acela pătrat nu are cum să fie extraordinar calitativ.
Realitatea e un pic diferită – fragment din Prodigy – No Good (Start the dance)

Sigur, e foarte posibil ca unda să rateze maximele, minimele, variațiile foarte subtile din undă, deși există diverse procedee matematice care mai reușesc să „dreagă” un pic din tragica situație a undei digitale.

Să vedem, însă, cum arată această înregistrare pe vinil – bănuiesc că arată fără pată. Dar să ne uităm un pic la realitatea vinilului, să mergem un pic mai departe de cazul ideal.

Vinilul este un disc în care este desenată o spirală. Spirala respectivă, săpată în materialul suficient de moale cât să fie modelat cum vrem, suficient de dur cât să nu fie afectat de acul cititor la redare. Spirala e suficient de lungă cât să cânte vreme de vreo 20-24 de minute pe o parte la 33.3 rotații pe minut – cifrele merg între 450 și 530 de metri(îhâm, jumătate de kilometru). Să zicem pentru 24 de minute 530 de metri, asta ar însemna, în medie 22 m/minut, 368 milimetri pe secundă. Practic fiecare sample de pe CD ar încăpea în 8.3 micrometri. Și la genul ăsta de valori deja vorbim despre calități ale materialului care nu mai încap în cunoștințele mele.

Ce zic însă oamenii care cunosc foarte bine materialul e că lucrurile nu stau atât de roz cât și-ar dori fanii mediului. Desigur, tehnologia din spatele vinilului e foarte complexă, sunt lucruri fascinante de aflat despre cum, de exemplu, s-au putut înscrie două canale (observați că până acum am vorbit despre o singură undă) pe vinil. Limitările mediului sunt evidente și în ceea ce privește sunetele joase – o prefiltrare în care se elimină aproape complet basul pentru a fi recuperat prin post-procesare, aplicând o transformare standardizată de RIAA în 1954. Și cu asta s-a cam terminat idealul cu „unda perfect înscrisă în material. Și ca să închid subiectul perfecțiunii, în cazul vinilului mai ai și inerția acului care va ignora parțial momentele de coborâre bruscă, și în timp va „săpa” momentele de urcare bruscă.

Cel mai important lucru de reținut e că vinilul nu poate înregistra chiar orice (dar e ok, în materie de muzică nu trebuie înregistrat chiar tot), dar și că, în ciuda reputației sale, vinilul nu este o reprezentare fidelă a undei analogice. Deci pentru o înregistrare fidelă, CD-ul e un format superior. Dar nu este suficient, și aici vine partea unde fanii vinilului au dreptatea lor, pentru că prin limitările sale, vinilul nu permite acel „loudness war” pe care îl avem pe CD – mai mult, zgomotele puternice ajung să fie anticipabile, nu prea poți să înregistrezi un zgomot mult prea puternic fără să afectezi spirele anterioare, și impactul auditiv e ceva mai mic.

Elementul mult mai important e calitatea masterizării. Acolo unde vinilul te limitează, CD-ul nu te limitează, și adevărata calitate a sunetistului unei trupe se simte pe CD, unde înregistrarea este (insist) mai fidelă. Vinilul vine cu o disciplină suplimentară de netrecut pentru că există limitări fizice, disciplină pe care CD-ul nu o impune. Așa că în momentul în care îi auziți pe fanii de rock plângându-se de milioanele de remasterizări de calitate inferioară, ceea ce trebuie să auziți este, de fapt, fanii plângându-se de calitățile reale ale trupelor favorite. Ăsta e motivul pentru care la revenirea Metallica cu St. Anger, unul din momentele acelea în care trupa a fost incredibil de mult criticată pentru calitatea foarte slabă a masterizării pe CD, Hetfield le explica oamenilor că se aude perfect, e exact cum trebuie. Dar bine, oamenii de la Metallica sunt surzi și nu prea-și aud albumele la alt volum decât 11, hallowed be the name of Spinal Tap.

Calitatea hardware-ului e și ea foarte importantă, și ăsta e punctul pe care l-a găsit excelent Vali. Produs de nișă, de lux, execuția hardware-ului trebuie să fie impecabilă, altfel nu mai ai niciun argument pentru vânzarea lui. Un pickup ieftin va modifica drastic calitatea audiției, un sistem audio ieftin la fel.

La fel e cazul și cu faptul că te obligă la audiții mai scurte – 23 de minute în medie, suficient cât să nu uiți de muzica pe care ai pus-o și să o treci, mental, ca sunet de fundal. Sigur, nu-ți permite să auzi o simfonie completă – în fond legenda spune că CD-ul a fost făcut cât să încapă Simfonia a Noua de Beethoven sub bagheta lui von Karajan – dar pentru piese de 3-4 minute e suficient.

O concluzie personală. CD-ul va reda întotdeauna fidel exact ce a cântat artistul, iar vinilul îl va constrânge pe artist să facă efort pentru o înregistrare suportabilă. Există o anumită patină emoțională pe care vinilul o imprimă prin limitările sale (și nicidecum prin fidelitatea înregistrării). Viitorul este, însă, digital, și viitorul va însemna înregistrări la 96 și 192 kHZ pentru maximă fidelitate, de nereprodus pe vinil. Dar fidelitatea nu e totul.

Esența este masterizarea – prelucrarea materialului înregistrat în așa fel încât să fie redat cel mai bine pentru sistemul în care e ascultat. Masterizarea modernă se face ținând cont de tipul de căști folosit (da, vorbesc de remasterizările făcute special pentru iTunes) – dar e o modalitate de a scoate cel mai mult din hardware inferior calitativ. Audiofilii se vor plânge de calitatea sunetului, însă în momentul în care muzica ta e ascultată numai la nivel de bubuială, poate că nici nu te interesează foarte mult fidelitatea, ci să sune cât mai bine la nivel de bum bum bum. Calitatea remasterizărilor e direct proporțională cu răspândirea sistemelor audio de calitate înaltă între clienții acelui produs.

Revenind la tema inițială – cred că vinilul este și a fost întotdeauna un produs colectabil – mult peste CD prin investiția în spațiul necesar. O colecție de viniluri ocupă mult spațiu și vinilul nu e genul de obiect pe care să-l înghesui ca într-o bibliotecă pentru că marginea lui nu e suficient de mare cât să-l distingi clar în bibliotecă. Colecția de viniluri este mică dar de înaltă calitate – este o idee de cumpătare într-o lume mult prea avidă de colecționat, de hoarding. Vinilul este un obiect ritualic mult superior CD-ului – ăsta e motivul pentru care vinilul a revenit la modă, nu calitatea intrinsecă a mediului.

Probabil că o să revin într-o postare ulterioară pe subiectul acesta. E un subiect fascinant, și o colecție de viniluri e genul de lucru pe care nu doresc să-l încep tocmai pentru că înțeleg foarte bine ce presupune. Și îi înțeleg pe fanii de viniluri, dar e bine să înțelegem despre ce vorbim. E bine să nu-i inventăm calități pe care nu le are, deși se vorbește zilele astea despre un „Vinil HD” – încă un pas evoluționar în istoria formatului.

sursă poză

 

NOTES   [ + ]

1. voi prescurta în felul ăsta sintagma „discuri de vinil”, suntem oameni mari și nu ne scoatem ochii cu dicționarul

11 Replies to “CD vs. discuri de vinil – un argument”

  1. Pyuric

    Am revenit și eu de câțiva ani la ascultat muzică de pe vinil și da, argumentul principal e ritualul 🙂
    Dar consumi în mod diferit, în funcție de situație. Nu te poți căra cu viniluri când ești pe drumuri, și nici calitatea când asculți muzică de pe YouTube pe telefonul mobil și conexiune infectă la internet nu e aceeași – însă nu ăsta este motivul pentru care lumea se întoarce la ascultat muzică astfel.

    Sunt interesante și statisticile de aici, pentru pus lucrurile în perspectivă: https://www.digitalmusicnews.com/2016/08/15/vinyl-records-comeback-really-looks/

  2. Archer

    Buna documentare cu o mica corectie: E “mastered for iTunes”, nu “mastered for Apple earbuds”.
    Asta inseamna ca respectiva productie muzicala este masterizata (adica optimizata sa sune cat mai bine pe toata gama de echipamente de reprodus muzica – de la casti ieftine, smartphone speakers, la instalatii de concert), targetul de loudness este setat la -15 LUFS (ca idee, are dynamic range mai mare decat un CD, unde standardul e -10 LUFS —- Loudness Unit Full Scale inseamna cat de “tare” percepem un semnal audio al carui peak level este de 0 dB pe scala digitala la un depth de 16-bit) si codecul AAC este setat conform cerintelor Apple pentru muzica din store. Atit.

    Nu exista muzica masterizata pentru un anumit hardware – doar ca e drept, inginerii de mastering stiu ca muzica va fi ascultata si pe smartphone speakers si se asigura ca, pe cat posibil, fiecare instrument este reprezentat in banda 120 Hz – 10 KHz. Dar fac aceste manevre fara sa afecteze auditia pe un sistem audio capabil de 20 Hz – 20 KHz

    Am incercat sa scurtez cat mai mult explicatia, dar cam astea sunt ideile principale.

  3. Dorin Lazăr

    @krossfire: să înțeleg că atât de mult doare lungimea acestui articol?

    @pyuric: Motivul pentru care nu am revenit la vinil (am avut pick-up acasă, dar calitatea era departe de perfectă) e pentru că nu îmi permit ca spațiu locativ. Cred însă puternic în digital, cred că digitalul e foarte important, și cred că cu un pic de atenție putem să producem în digital ceea ce e bun pe analog.

    Cât despre ritual, cred că merită o reîntoarcere la mijloacele mai simple. Da, avem acum on demand cam tot ce vrem, dar am descoperit cu plăcere reîntoarcerea la ascultat radio (online), dar chiar și-așa găsesc numai radiouri tematice, mi-aș fi dorit foarte mult să găsesc un radio mult mai divers, dar e mai greu.

    @Archer: Da, e „mastered for iTunes”, dar ideea din spatele masterizării e să se audă mai bine pe căștile alea de doi lei ale lor. Deci da, se masterizează pentru hardware, nu pentru software. Scopul nu e să ajungă muzica la auditor așa cum a fost produsă, ci să se audă cât mai bine pe căștile alea, indiferent cum altfel se justifică. Calitativ, sunt neplăcut impresionat și de iTunes și de alte servicii de streaming, deci nu e o problemă.

  4. Tudor Petrascu

    Diferenta intre vinil si CD, usb stick sau orice alt fel de a stoca si a asculta muzica nu sta atat in calitatea sunetului cat in ceea ce presupune o auditie a unui disc clasic. Daca pornesti un pick-up si sistemul audio inseamna ca ti-ai facut timp si aloci atentie unui concert limitat, in doua parti a circa 20 de minute. Rareori e doar o chestie care asigura un fundal altor activitati din casa, nici chiar momentele intime nu se preteaza la asa o combinatie, cand ti-e lumea mai draga trebuie sa intorci discul. Urechea mea nu prea distinge intre calitate flac si cea analogica daca ambele trec prin statie si boxe de calitate.
    Formatul 2×20 minute a obligat artistii la un sablon de timp predefinit pe care unii l-au umplut cu piese disparate dar perioada a creat opere legate si coerente in tiparul dat, in mai toate genurile: eagles, santana, deep purple, led zeppelin, pink floyd, jethro tull, frank zappa, weather report, chick corea, alan parsons, genesis, john mclaughlin, al di meola – i-am pus cum mi-au trecut prin cap dar multe dintre lp-urile lor n-ar fi fost atat de inchegate daca n-ar fi fost formatul vinil.

  5. Archer

    Te stiam incapatinat, si am avut dreptate. “Da, e „mastered for iTunes”, dar ideea din spatele masterizării e să se audă mai bine pe căștile alea de doi lei ale lor. Deci da, se masterizează pentru hardware, nu pentru software. Scopul nu e să ajungă muzica la auditor așa cum a fost produsă, ci să se audă cât mai bine pe căștile alea”

    Ca producator de muzica, care are de-a face cu iTunes, iti promit solemn ca “mastered for iTunes” nu are legatura cu castile Apple (sau cu orice tip de hardware for that matter). Pentru ca masteringul il fac eu, nu Apple. Apple doar spune in specificatiile lor “coae, vrem muzica la -15 LUFS, daca e mai tare ti-o dam noi mai incet si pierzi dynamic range. De asemenea vrem encoding AAC ls x kbps stereo. Nimic despre (EQ la 80Hz ca acolo suna earbuds cel ma bine sau alte treburi de genul)”. Apple are un algoritm care iti marcheaza in dB atenuarea piesei (ei atit ajusteaza: replay gain) daca e livrata catre ei prea “hot”. La fel fac si Spotify si Youtube.

    Acum, eu stiu ca majoritatea asculta in difuzoare naspa, smartphone/laptop speakers si casti ieftine si da, ma asigur ca bassul sa aiba o urma de reprezentare la peste 120 Hz si ca o limitare la 10K nu-mi omoara tot ce inseamna cineli si alte frecvente inalte. Dar asta nu e ceva nou, lumea asculta in difuzoare impotente de cand s-a inventat masterizarea si e tratamentul standard in mastering. De fapt asta inseamna mastering (aditional la ajustarile pur tehnice de nivel si EQ pentru mediul de stocare vinyl sau cd sau streaming): arta de a face o inregistrare sa translateze cat mai apropiat de ce a dorit artistul pe cat mai multe sisteme audio.

    Un argument in plus, DJs care cumpara muzica de pe itunes si o pun in club. Daca ar fi masterizata altfel decat “flat frequency response” ar suna absolut oribil in sisteme audio mari, ceea ce nu e cazul cu iTunes.

  6. Dorin Lazăr

    Îhâm. Eu cred că suntem de acord, doar că tu iei de bun ce zice o companie care spune că ține la intimitatea datelor utilizatorilor, dar le dă pe mâna guvernului în China. 🙂

    În fine, eu nu mă refeream la ce îți cere ție ca standarde de masterizare, ci ce înseamnă masterizările alea de la artiștii mari cu „albume remasterizate pentru iTunes”. Cu oameni care vin să vorbească despre cum au făcut cu maximă artă să blablabla. Nu mă refer la ce-ți zice ție ca inginer de studio din Cuca Măcăii.

  7. Archer

    Intelege ca orice cumperi din iTunes se poate asculta pe instalatii de concert, monitoare de studio sau seturi audiophile de putere, fara nicio problema (adica nu auzi frecvente extra amplificate si nu simti “gauri” de frecvente atenuate in mix). Or fi Apple mincinosi dar nu sunt magicieni. Cand voit alterezi liniaritatea unui mix pentru a suna bine in anumite difuzoare (adica accentuezi frecventele pe care anumit hardware nu le poate reproduce si tai din frecventele pe care acelasi hardware le reproduce la volum mai mare), afectezi in rau modul in care mixul se va auzi pe orice alt tip de casti/difuzoare. Ei, asta nu se intimpla cu nimic din Apple store. Dar stii tu mai bine, probabil aici la Armada sunt toti neinformati.

  8. Alin

    Dorin Lazar: “Sigur, e foarte posibil ca unda să rateze maximele, minimele, variațiile foarte subtile din undă, deși există diverse procedee matematice care mai reușesc să „dreagă” un pic din tragica situație a undei digitale.”

    Imi pare rau dar gresesti. Acele scarite din imaginile cu undele digitale sunt inselatoare. Ai auzit de Nyquist-Shannon sampling theory?

    “In the field of digital signal processing, the sampling theorem is a fundamental bridge between continuous-time signals (often called “analog signals”) and discrete-time signals (often called “digital signals”). It establishes a sufficient condition for a sample rate that permits a discrete sequence of samples to capture all the information from a continuous-time signal of finite bandwidth.”
    Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Nyquist%E2%80%93Shannon_sampling_theorem

    Inseamna ca un numar suficient de ridicat de sample-uri poate reconstitui unda originala fara pierderi de calitate. Te-ai intrebat care-i treaba cu 44.1 kHz legat de CD-uri? Acel spectru de frecvente poate salva orice unda din spectrul 22.05 kHz fara pierderi (adica mai mult decat poate auzi un om normal).

    Te invit sa urmaresti acest clip facut de tipul care s-a ocupat de FLAC, OGG Vorbis si altele: https://www.youtube.com/watch?v=cIQ9IXSUzuM

    Bonus, un articol foarte interesant despre acest subiect scris tot de tipul ala: https://people.xiph.org/~xiphmont/demo/neil-young.html

    Citez: “All signals with content entirely below the Nyquist frequency (half the sampling rate) are captured perfectly and completely by sampling; an infinite sampling rate is not required. Sampling doesn’t affect frequency response or phase. The analog signal can be reconstructed losslessly, smoothly, and with the exact timing of the original analog signal.”

Comments are closed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.