CD vs. discuri de vinil – un argument

La începutul săptămânii Vali a pornit o discuție legată de CD-uri vs. discuri de vinil, o discuție la care aduce niște argumente interesante. Două lucruri observasem, și pentru că sunt leneș o să mă autocitez:

Oamenii care cred că vinilul are calitate mai mare decât rezultatul digital se mint, dar nu mă gândisem la faptul că e posibil ca oamenii să asculte vinilul la scule mai bune decât ce au în mod normal. Și da, faza cu „nu dai skip la piese doar pentru că nu-ți plac foarte tare” e un motiv foarte bun.

Cred că astea două sunt cele mai bune argumente în favoarea vinilului – practic, fiind un produs de lux, tot setup-ul folosit pentru redare e, cel mai des, de lux, rezultând într-o calitate mult mai bună a audiției. Dar discuțiile în jurul acestui subiect au fost foarte aprinse, așa că o să rezum un pic ideile vehiculate în diversele locuri unde m-am întâlnit cu acest subiect, urmând să pun, la capăt, și o concluzie personală.

La modul ideal, vinilul((voi prescurta în felul ăsta sintagma „discuri de vinil”, suntem oameni mari și nu ne scoatem ochii cu dicționarul)) este o transpunere fidelă a undei analogice înregistrate în studio – și chiar dacă realitatea e un pic diferită, să rămânem pe moment cu această impresie. În schimb, digitalul nu poate prinde perfect o undă – înregistrarea digitală e făcută prin stocarea nivelului la diverse momente de timp – procedeu numit „sampling”

Această undă digitală, așadar, nu e construită din unda reală, ci fiecare secundă de sunet e formată din măsurători făcute o dată la 22675 nanosecunde – 44.1kHz adică de 44100 ori pe secundă. Dar această măsurătoare se întâmplă pe o singură axă – pe cealaltă axă avem iarăși o reprezentare nu foarte fidelă, pentru că valorile sunt întregi de la 0 la 65535 – maximul reprezentabil pe 16 biți. Deci dacă unda la secunda 0.000045350 este de 32767.3 noi o să-l reprezentăm, grosier, ca 32767. Așadar, e justificată reprezentarea pe care o oferă oamenii de la How Stuff Works:

Sigur, e foarte posibil ca unda să rateze maximele, minimele, variațiile foarte subtile din undă, deși există diverse procedee matematice care mai reușesc să „dreagă” un pic din tragica situație a undei digitale.

Să vedem, însă, cum arată această înregistrare pe vinil – bănuiesc că arată fără pată. Dar să ne uităm un pic la realitatea vinilului, să mergem un pic mai departe de cazul ideal.

Vinilul este un disc în care este desenată o spirală. Spirala respectivă, săpată în materialul suficient de moale cât să fie modelat cum vrem, suficient de dur cât să nu fie afectat de acul cititor la redare. Spirala e suficient de lungă cât să cânte vreme de vreo 20-24 de minute pe o parte la 33.3 rotații pe minut – cifrele merg între 450 și 530 de metri(îhâm, jumătate de kilometru). Să zicem pentru 24 de minute 530 de metri, asta ar însemna, în medie 22 m/minut, 368 milimetri pe secundă. Practic fiecare sample de pe CD ar încăpea în 8.3 micrometri. Și la genul ăsta de valori deja vorbim despre calități ale materialului care nu mai încap în cunoștințele mele.

Ce zic însă oamenii care cunosc foarte bine materialul e că lucrurile nu stau atât de roz cât și-ar dori fanii mediului. Desigur, tehnologia din spatele vinilului e foarte complexă, sunt lucruri fascinante de aflat despre cum, de exemplu, s-au putut înscrie două canale (observați că până acum am vorbit despre o singură undă) pe vinil. Limitările mediului sunt evidente și în ceea ce privește sunetele joase – o prefiltrare în care se elimină aproape complet basul pentru a fi recuperat prin post-procesare, aplicând o transformare standardizată de RIAA în 1954. Și cu asta s-a cam terminat idealul cu „unda perfect înscrisă în material. Și ca să închid subiectul perfecțiunii, în cazul vinilului mai ai și inerția acului care va ignora parțial momentele de coborâre bruscă, și în timp va „săpa” momentele de urcare bruscă.

Cel mai important lucru de reținut e că vinilul nu poate înregistra chiar orice (dar e ok, în materie de muzică nu trebuie înregistrat chiar tot), dar și că, în ciuda reputației sale, vinilul nu este o reprezentare fidelă a undei analogice. Deci pentru o înregistrare fidelă, CD-ul e un format superior. Dar nu este suficient, și aici vine partea unde fanii vinilului au dreptatea lor, pentru că prin limitările sale, vinilul nu permite acel „loudness war” pe care îl avem pe CD – mai mult, zgomotele puternice ajung să fie anticipabile, nu prea poți să înregistrezi un zgomot mult prea puternic fără să afectezi spirele anterioare, și impactul auditiv e ceva mai mic.

Elementul mult mai important e calitatea masterizării. Acolo unde vinilul te limitează, CD-ul nu te limitează, și adevărata calitate a sunetistului unei trupe se simte pe CD, unde înregistrarea este (insist) mai fidelă. Vinilul vine cu o disciplină suplimentară de netrecut pentru că există limitări fizice, disciplină pe care CD-ul nu o impune. Așa că în momentul în care îi auziți pe fanii de rock plângându-se de milioanele de remasterizări de calitate inferioară, ceea ce trebuie să auziți este, de fapt, fanii plângându-se de calitățile reale ale trupelor favorite. Ăsta e motivul pentru care la revenirea Metallica cu St. Anger, unul din momentele acelea în care trupa a fost incredibil de mult criticată pentru calitatea foarte slabă a masterizării pe CD, Hetfield le explica oamenilor că se aude perfect, e exact cum trebuie. Dar bine, oamenii de la Metallica sunt surzi și nu prea-și aud albumele la alt volum decât 11, hallowed be the name of Spinal Tap.

Calitatea hardware-ului e și ea foarte importantă, și ăsta e punctul pe care l-a găsit excelent Vali. Produs de nișă, de lux, execuția hardware-ului trebuie să fie impecabilă, altfel nu mai ai niciun argument pentru vânzarea lui. Un pickup ieftin va modifica drastic calitatea audiției, un sistem audio ieftin la fel.

La fel e cazul și cu faptul că te obligă la audiții mai scurte – 23 de minute în medie, suficient cât să nu uiți de muzica pe care ai pus-o și să o treci, mental, ca sunet de fundal. Sigur, nu-ți permite să auzi o simfonie completă – în fond legenda spune că CD-ul a fost făcut cât să încapă Simfonia a Noua de Beethoven sub bagheta lui von Karajan – dar pentru piese de 3-4 minute e suficient.

O concluzie personală. CD-ul va reda întotdeauna fidel exact ce a cântat artistul, iar vinilul îl va constrânge pe artist să facă efort pentru o înregistrare suportabilă. Există o anumită patină emoțională pe care vinilul o imprimă prin limitările sale (și nicidecum prin fidelitatea înregistrării). Viitorul este, însă, digital, și viitorul va însemna înregistrări la 96 și 192 kHZ pentru maximă fidelitate, de nereprodus pe vinil. Dar fidelitatea nu e totul.

Esența este masterizarea – prelucrarea materialului înregistrat în așa fel încât să fie redat cel mai bine pentru sistemul în care e ascultat. Masterizarea modernă se face ținând cont de tipul de căști folosit (da, vorbesc de remasterizările făcute special pentru iTunes) – dar e o modalitate de a scoate cel mai mult din hardware inferior calitativ. Audiofilii se vor plânge de calitatea sunetului, însă în momentul în care muzica ta e ascultată numai la nivel de bubuială, poate că nici nu te interesează foarte mult fidelitatea, ci să sune cât mai bine la nivel de bum bum bum. Calitatea remasterizărilor e direct proporțională cu răspândirea sistemelor audio de calitate înaltă între clienții acelui produs.

Revenind la tema inițială – cred că vinilul este și a fost întotdeauna un produs colectabil – mult peste CD prin investiția în spațiul necesar. O colecție de viniluri ocupă mult spațiu și vinilul nu e genul de obiect pe care să-l înghesui ca într-o bibliotecă pentru că marginea lui nu e suficient de mare cât să-l distingi clar în bibliotecă. Colecția de viniluri este mică dar de înaltă calitate – este o idee de cumpătare într-o lume mult prea avidă de colecționat, de hoarding. Vinilul este un obiect ritualic mult superior CD-ului – ăsta e motivul pentru care vinilul a revenit la modă, nu calitatea intrinsecă a mediului.

Probabil că o să revin într-o postare ulterioară pe subiectul acesta. E un subiect fascinant, și o colecție de viniluri e genul de lucru pe care nu doresc să-l încep tocmai pentru că înțeleg foarte bine ce presupune. Și îi înțeleg pe fanii de viniluri, dar e bine să înțelegem despre ce vorbim. E bine să nu-i inventăm calități pe care nu le are, deși se vorbește zilele astea despre un „Vinil HD” – încă un pas evoluționar în istoria formatului.