Django Unchained și o Americă ce se urăște prea tare

Ultimul film al lui Quentin Tarantino pare să fie și cel mai controversat dintre ele: de la reacțiile comunității de culoare (inclusiv un Spike Lee care se plînge că sclavia a fost un Holocaust, nu un Western) pînă la reacția regizorului cînd a fost insistent întrebat despre violență

Controversa este stîrnită de subiect; Tarantino a ales un subiect extrem de sensibil și o variantă cît mai onestă pentru a-l prezenta. A ales, de exemplu, să repete cuvîntul ‘nigger’ de peste o sută de ori: consistent cu epoca, inconsistent cu anul 2013, și aici majoritatea s-au declarați mai șocați decît de scenele pline de sadism din Reservoir Dogs.

Cu toate acestea nu am putut să nu remarc cît de protectiv a fost Tarantino la adresa comunității de culoare din America. Filmul pune eroul secundar ca și titlu, cu un final în care eroul de culoare, chiar dacă secundar, devine erou principal și pleacă mai departe. Tarantino a făcut totul pentru a se asigura că mesajul la adresa comunității de culoare e unul pozitiv.

Dealtfel e singurul punct unde filmul lui Tarantino e consistent cu anul 2013. Întreg filmul transpiră a auto-învinovățire; singurul personaj pozitiv (în afară de cuplul Siegfried-Brunhilde)  este un german, în mod voit un non-american. Este, cred, primul film important în care germanii sunt personaje pozitive și acest lucru nu este întîmplător. Voi explica un pic mai încolo de ce.

Personajul lui Jamie Foxx (excelent jucat) nu este însă personajul principal, chiar dacă numele lui ajunge în titlu. Un sclav eliberat de un vînător de recompense, se adaptează incredibil de repede la activitatea de vînător de recompense și reușește (inexplicabil) să învețe să tragă cu arma la perfecție, să mînuiască pistolul cu o îndemînare de invidiat și să citească (chiar dacă nu perfect). Dar nu ne deranjează toate aceste aspecte: Tarantino are de spus o poveste și o spune foarte bine.

Personajul central al filmului este King Schultz, doctor și vînător de recompense, un personaj care duce filmul pe umeri de la un capăt la celălalt. Finalul îi aparține lui Django, dar filmul ar fi stat în picioare și fără secvențele de final (chiar dacă a fost o plăcere să-l vedem pe Tarantino explodînd).

Și aici începe partea interesantă: ura îndreptată organic către sine, mesajul clar de: “America e oribilă” venită din partea americanilor. Nu e întîmplător că singurul personaj alb pozitiv nu este american. Nu e întîmplătoare glorificarea lui Django, creșterea lui spectaculoasă, și nici rezultatul final: este consistentă cu mesajul principal al filmului: Americanii trebuie să se urască pe sine, indiferent de culoare. Nu, problema nu este repetarea cuvîntului ‘nigger’ consistent cu epoca evocată (1858). Nu, problema nu este prezentarea sclaviei prin aspectele ei extreme, prin sadismul care a fost excepția și nu regula în privința sclaviei din sudul american. Adevărata problemă pe care o ridică Tarantino (poate involuntar) este ‘Americanii sunt răi’.

Nu știu de ce. Este un sentiment din ce în ce mai transparent în producțiile americane: au început să se urască la sînge și americanii par să realizeze un suicid moral. Nu vorbesc despre atitudini extreme gen Oliver Stone (care s-a apucat să-i facă un portret eroic lui Hugo Chavez). Americanul a început să fie eroul negativ în producțiile lor, și Django Unchained e un exemplu perfect pentru acest lucru. Personajul pozitiv (King Schultz) e european (aparent noul reper moral al SUA), iar personajul Django nu este american, el este un african mîndru, neîntinat precum ceilalți negri care pe parcursul întregului film sunt personaje negative. Aici este marea întorsătură a lui Tarantino, care i-a adus oprobiul unor oameni precum Spike Lee. Ca să citez din articolul despre Spike Lee:

While on the horse, Django tells the slaves that he’ll treat them worse than any white man ever will. That’s the truth about blacks in positions of authority in today’s corporate America. They will treat blacks worse than any white boss every could. (sursa)

Este primul film recent care are ca și temă centrală sclavia dar în care sclavii nu sunt prezentați ca niște martiri, ci, din contră, ca niște ființe submisive, cu Django prezentat ca marea excepție. De exemplu spre final, cînd Django e transportat spre cariera de piatră unde munca ar fi mai rea decît moartea lentă pe care i-o pregătiseră la CandieLand, sclavii rămîn în cușca deschisă chiar și după ce supraveghetorii lor sunt uciși de Django. E unul din acele mici detalii care fac farmecul filmului și care demonstrează că Tarantino nu e un rasist ‘pe invers’ (un rasist ‘pe invers’ nu ar fi făcut o asemenea ‘greșeală’).

Revin la ideea cu America ce se urăște, pentru că acesta, zic eu, e mesajul mascat al filmului. El e pus cel mai bine în evidență în momentul în care Django și King Schultz asistă la moartea unui sclav asupra căruia posesorul lui a dat drumul la cîini. Scena, șocantă, e folosită pentru a justifica finalul dramatic (incapacitatea lui King Schultz de a conduce tranzacția cu Candie pînă la capăt), dar și pentru a lăsa mîndrului african Django ocazia de a spune, printre dinți: “Nu sunt șocat, sunt mai obișnuit decît (King) cu americanii”.

În rest, o experiență chiar plăcută. Un film surprinzător de nonviolent pentru Tarantino, un subiect interesant pe care nu l-a tratat ca la școala de spălare pe creier ‘Hollywood’. Un film pe care vi-l recomand din inimă, pentru prestațiile remarcabile ale lui Christoph Waltz, Jamie Foxx, Samuel Jackson și Don Johnson în rolul de cel mai stîngaci conducător Ku Klux Klan (rădăcina din care s-a format Partidul Democrat, pentru cei care nu știu prea multă istorie, dar am mai vorbit despre asta).

PS: pentru cei care cred că se poate vorbi mai în detaliu despre un film fără a face spoilere: ATENȚIE! Acest review conține spoilere!

Comments

Django Unchained și o Americă ce se urăște prea tare — 6 Comments

  1. Disclaimer-ul la final?? E ceva cam hai ca nu-ti spun ce a zis ala despre tine dar hai ca ti-am spus. :))

    Ar fi de preferat la inceputul articolului daca chiar vrei sa anunti spoiler-ul. Pe mine nu ma deranjeaza cateva spoilere, mai ales ca acestea m-au convins sa fac rost de film

    • Credeam că ironia pe subiect e evidentă: dar dacă cineva crede că poate citi un review fără spoilere se înșeală amarnic (ca să nu folosesc exprimări mai dure).

  2. Pingback: Din blogroll | Brasov Buzz