Doi plus doi

Acum ceva vreme umbla pe canalele sociale o mică inflamare pe tema unor screenshot-uri cu tweet-uri de „marxiști” care se chinuie să justifice că 2+2 poate face 5. Absurd! Iată-i pe oamenii ăștia cum se chinuie să demonstreze că ceva atât de simplu și logic nu e adevărat! O să-l expun pe Horia, singurul cu care am interacționat pe tema asta; uitați-vă un pic peste poze, că mi se par interesante. Mai ales un tweet de la kareem_carr, care mi s-a părut excelent, și care rezumă foarte bine cât de lipsită de fundament e temerea celor care cred că ideologia marxistă vrea să schimbe aritmetica:

Un pic de istorie pentru 2+2. Evident, mai toți știm povestea din romanul lui George Orwell, 1984. Esența este: dacă poți afirma cu tărie ceva ceea ce tu știi să fie profund greșit, înseamnă că reeducarea mentală a reușit. Ideea e repovestită într-unul din cele mai interesante episoade din Star Trek: The Next Generation, unde cel mai răpit căpitan de navă al Federației e ținut captiv de cardassieni și e obligat să spună ceva fals.

Adevărul 2+2=4 este văzut, așadar, ca un absolut, ca o ancoră în concret. 2+2=5 este corupția realității, reprogramare ideologică. Ce e mai interesant e problema pe care și-o ridică Picard, o problemă mai adâncă pe care mi-am pus-o și eu personal: „I believed I saw 5 lights”, spune Picard, la fel cum spuneam și eu mai demult că nu vedeam absolut nicio problemă să învăț despre cum elevul silitor se mută într-un apartament spațios și călduros în timp ce în dormitorul meu de acasă erau sub zero grade Celsius. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, chiar dacă vajnicii luptători împotriva marxismului cultural cu această noțiune se luptă. E o premisă falsă. Nimeni, absolut nimeni nu vrea să te convingă că 2+2 face 5. Dar care e rezultatul lui 2+2 e o problemă care poate fi interesantă.

Trecând dincolo de algebra „normală”, dincolo de numere naturale, observăm câteva neregularități. 10+3 face 1 dacă ne uităm la ceas. Suma 180+180 dă 0 dacă vorbim despre grade. În anumite situații chiar și 180 poate fi aproximativ egal cu 3.1415. Dacă înmulțim un număr cu el însuși nu poate să ne dea un număr negativ… deși dacă înmulțim i cu i ne dă -1. Desigur, știm că cel mai rapid drum dintre două puncte e linia dreaptă, până ajungem în geometria neeuclidiană, moment în care lucrurile sunt date peste cap.

Ce vreau să zic este că dincolo de ceea ce gândim că e normal există o întreagă lume de explorat. Cred că esența culturii europene este tocmai explorarea dincolo de „nu se poate”. Când am învățat aritmetică am aflat că nu se poate scădea 3 din 2. Mai târziu s-a putut. La fel, că nu poți împărți 3 la 2. În clasele superioare treci peste aceste bariere, și împarți cu nesimțire pe 3 la 2. Apoi mai afli că dacă înmulțești un număr cu el însuși obții un număr ≥ 0. Până afli că dacă notezi cu i √-1 poți să faci niște lucruri interesante - atât de interesante încât devin indispensabile pentru anumite tipuri de probleme. Iar cu linia dreaptă… nu mai are sens să vorbim.

Și nu e vorba doar de matematică. În știință cât și în cultură un pas mare în evoluție a fost să ne punem întrebări în legătură cu statutul actual. „The science is settled, complete, over and done” nu a fost un răspuns mulțumitor niciodată. Am împins barierele să vedem cât de fixe sunt, ne-am aplecat peste ele să vedem dacă se poate mai mult. Când ni s-a spus „the sky is the limit”, ne-am luat la bătaie care să ajungă primul mai sus de cer. Când ni s-a spus că dincolo de apă nu mai e nimic, am trimis oameni să vadă dacă totuși nu cumva e ceva.

Și avem în construcția noastră culturală dorința de a sparge tiparele - chiar creștinismul, baza culturală pe care s-a așezat întreaga Europă, e un act de rebeliune contra „tradiției”. Așa că nu mă miră dacă atunci când cineva ne întreabă cât face 2+2 zicem 4, dar dacă cineva ne arată expresia 2+2=5, gândirea divergentă ne face să ne evaluăm lucrurile diferit: „ok, în ce condiții poate fi lucrul ăsta adevărat?”. Cred că esența gândirii moderne, europene, este faptul că 2+2 face 4 atunci când cel care ne oprimă vrea să facă 5, dar face cât avem noi nevoie în momentul în care vrem să mai depășim o limită. Cred că asta ne face mari și importanți. Că ne-am bătut ca 2+2 să facă patru, și apoi să facă cât om avea noi chef. În fond, de-asta suntem noi inginerii Federației.

Dreapta conservatoare are o problemă cu stânga ultra-progresistă. E o problemă atât de mare încât ajunge să-și sacrifice propriile libertăți de dragul de a le refuza stângii. Bine, dreapta conservatoare are mai multe probleme, printre care faptul că Iisus este primul socialist, iar conservatorismul euramerican presupune și centrarea pe creștinism. Discursul ei nu poate fi, așadar, decât scindat, schizofrenic, inconsecvent, după cum ne demonstrează oameni ca Neamțu sau Papahagi. Horia nu are problema asta - el e un minarhist care și-ar dori să aibă libertatea să spună că 2+2 face cât dorește mușchiul lui, dar și el își refuză această libertate dacă i se poate permite să le-o interzică și marxiștilor. De fapt, asta e problema acolo - că 2+2 e un alt pretext de a mai arunca cu dejecții în tabăra vecinului, și de a ne mai întări pereții camerei de ecou. Discuția despre 2+2 nu este deloc despre 2+2, ci despre cum putem să ne mai batem un pic cu marxiștii. Iar de partea cealaltă, 2+2 e doar un pretext să ne mai facem o schimbare de sex la copii de 12 ani, pentru că nenorociții de conservatori nu sunt capabili să ne înțeleagă că noi vrem să ne autodeterminăm și că dacă vrem noi să facă 2+2 5, atâta face.

Dezbaterea ideologică este, așadar, incredibil de primitivă și slab ofertantă: stânga e primitivă în gândire, cel mult confuză, și totalitară, iar dreapta e auto-limitativă și totalitară. Ideea e să-i pictăm pe ceilalți în culorile idioțeniei, oricare ar fi ele. 2+2 e un pretext pentru a polariza și mai tare oamenii prinși în camerele de ecou. Mâine va fi vorba despre altceva și altceva.

Cât face 2+2? 4, pentru majoritatea cazurilor imediate. Dacă suntem într-un context teoretic mai complex depinde de axiomele folosite. Ce este esențial este că 2+2 nu face niciodată cât vrea altcineva să facă dacă avem o discuție ideologică. Ar fi inelegant să capitulăm intelectual în fața unor brute care vor să ne impună ca 2+2 să facă <insert value here>.