Două minute de ură

În momentul în care oamenii vorbesc despre lucruri orwelliene se referă, în general, la „statul în care ești supravegheat tot timpul”. Probabil acesta este aspectul și cel mai ușor de sesizat din cartea lui Orwell, 1984; felul în care statul pătrunde în intimitatea ta cam în aceeași măsură în care astăzi o face telefonul mobil (la o scară mult mai mare, totuși, deci e ok). Dar pusă în cârca statului care controlează și organele de opresiune, această armă a supravegherii constante devine letală - nu doar că ești peste tot urmărit, dar cel care te urmărește poate lua decizia de a acționa în urma lucrurilor pe care le-ai spus sau le-ai gândit. Și înțeleg, lucrul ăsta este de natură să ne sperie instinctiv, ne dăm seama că ceva e extrem de defect într-o societate în care fiecare individ e urmărit. O parte din noi am trăit într-o societate similară, și nu o să continui paralela mai mult.

O să vă mărturisesc că nu ăsta mi se pare neapărat cel mai groaznic aspect al lui 1984, conștient fiind că într-un stat ca cel din 1984 aș fi fie în elita conducătoare, fie putrezit la pușcărie. Lucrul despre care voi povesti mai jos are un potențial mai sinistru: ședințele de „Două minute de ură”. Ședințele în care să-ți profesezi ura față de dușmani. Foarte mulți uită de acea secvență - este acolo, în memorie, dacă le reamintești „faza”, dar nu e amintirea cea mai puternică din acea poveste. În film, e un moment destul de prost pus în scenă (oamenii încep să strige numele inamicului INGSOC, Goldstein, cumva nu prea vrei să ai scandări cu numele dușmanului tău, cred eu); estetica acelei scene a fost preluată de Apple în celebra reclamă de la lansarea produsului lor din 1984, demonstrând că nici ei nu au înțeles prea bine ce anume copiază (în reclama Apple pe ecran apare echivalentul Big Brother, nu dușmanul „poporului”, apare doar secvența culminantă, în care teoretic ar trebui să se instaleze extazul post-ură). Din cauza asta ideea și scena celor două minute de ură e foarte des uitată. Pentru că la 1 ianuarie 2021 a ieșit de sub copyright textul lui 1984, o să-mi permit să traduc, chiar dacă fragmentar, după ediția publicată pe Project Gutenberg; după care mai am câteva lucruri de zis.

Era aproape 11:00 și în departamentul Arhivei, unde lucra Winston, trăgeau scaunele din cubicule și le grupau în centrul sălii în fața unui mare televizor, pregătindu-se pentru Două Minute de Ură. Winston s-a așezat pe unul din rândurile din mijloc, unde doi oameni pe care îi știa din vedere, dar cu care nu vorbise niciodată, au venit deodată în încăpere. Unul din ei era o fată pe lângă care trecea des pe coridor; nu îi cunoștea numele, dar știa că lucrează în departamentul Ficțiune. Aparent, de vreme ce o văzuse cu mâinile murdare de ulei și cărând o cheie după ea - lucra ceva pe partea mecanică la o mașină de scris romane. […] Îi trecuse prin cap că era un agent al Poliției Gândirii, dar era foarte puțin probabil să fie așa. […]

Cealaltă persoană era un om pe care-l chema O’Brien, un membru al Elitei Partidului și deținător al unui post atât de important și înalt încât Winston avea o foarte vagă idee în legătură cu ce era. Un moment de liniște a cuprins oamenii de pe scaune când au văzut salopetele negre ale Elitei Partidului. […] În acest moment, O’Brien privi spre ceasul de la mână, văzu că era aproape 11:00, și se decise să rămână la Arhivă până când se terminau Două Minute de Ură. Se așeză pe un scaun în același rând cu Winston, la un scaun depărtare. O femeie scundă, blondă, care lucra într-un cubicul lângă Winston, stătea între ei. Fata cu părul închis s-a așezat imediat în spate.

Chiar în clipa următoare pe ecranul televizorului din capătul camerei porni un discurs îngrozitor, scrâșnind, ca și cum o mașină monstruoasă ar fi pornit neunsă. Era zgomotul care te irita peste măsură și îți ridica părul pe ceafă. Ura a început.

Ca de obicei, figura lui Emmanuel Goldstein, Inamicul Poporului, a apărut pe ecran. S-au auzit câteva huiduieli ici-colo în audiență. Blonda mignonă chițăi cu un amestec de frică și dezgust. Goldstein era rebelul și recidivistul care demult (cât de mult timp nu-și mai amintea nimeni) fusese unul din liderii Partidului, aproape la același nivel cu Fratele cel Mare. Se angajase în activități contrarevoluționare, fusese condamnat la moarte, și apoi evadase și dispăruse în mod misterios. Emisiunile de Două Minute de Ură variau zi de zi, dar nu era niciuna care să nu îl aibă pe Goldstein ca figură centrală. Era trădătorul primordial, cel dintâi care a adus atingere purității Partidului. Toate atingerile aduse Partidului ce au urmat după, trădările, sabotajele, ereziile, deviațiile, toate proveneau din învățăturile lui. Undeva el era încă în viață și încă mai țesea conspirații: poate că undeva peste mări și țări, sub protecția patronilor lui străini; poate chiar - așa se zvonea uneori - se ascundea undeva în Oceania.

Lui Winston i s-a crispat diafragma. Nu putea niciodată să se uite la figura lui Goldstein fără să fie cuprins de emoții puternice. Era o figură evreiască, cu o aureolă difuză de păr alb, cu o barbă de țap - o figură de om inteligentă, dar cumva josnică, cu un fel de imbecilitate senilă în acel nas lung și subțire pe care era proptită o pereche de ochelari. Semăna mai mult cu figura unei oi, la fel și vocea suna ca a un behăit de oaie. Goldstein își rostea critica lui obișnuită la doctrinele Partidului - un atac atât de exagerat și înveninat încât și un copil ar fi putut să-și dea seama de intențiile lui - și totuși suficient de plauzibil încât să ne umple de teamă că alții, mai puțin inteligenți ca noi, ar fi putut fi seduși de acel mesaj. Abuza de Fratele cel Mare, denunța dictatura Partidului, cerea pacea imediată cu Eurasia, milita pentru libertatea de expresie, libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de gândire, și zbiera isteric că revoluția a fost trădată - totul într-un discurs rapid, polisilabic, care parodia stilul normal al oratorilor Partidului, și care conținea cuvinte din Nouvorbă: mai multe cuvinte din Nouvorbă decât orice membru al Partidului ar fi folosit normal în viața reală. În tot acest timp, în caz că era vreo îndoială asupra realității pe care frazele sforăitoare ale lui Goldstein le acoperea, pe fundalul imaginii sale rulau imagini cu coloane nesfârșite ale armatei Eurasiei - rânduri interminabile de bărbați puternici cu figuri asiatice inexpresive, care pluteau pe ecran pentru a dispărea înlocuite de altele exact la fel. Cadența cizmelor soldaților puncta discursul behăit al lui Goldstein.

Înainte ca Ura să treacă de primele treizeci de secunde, jumătate din audiență avea strigăte necontrolate de furie. Figura ovină de pe ecran, plină de un sentiment de satisfacție, cu puterea terifiantă a armatei Eurasiei în spatele ei, deveniseră prea mult pentru a te înfrâna: în plus, numai vederea și chiar gândul la Goldstein inducea automat teamă și furie. Era o țintă a furiei mai prezent decât Eurasia sau Estasia, de vreme ce atunci când Oceania se războia cu una din ele era la pace cu cealaltă. Dar ce era ciudat era că deși Goldstein era urât și disprețuit de toți, deși în fiecare zi și de o mie de ori pe zi, pe platforme, pe televizoare, în ziare, în cărți, teoriile lui erau demontate, demolate, ridiculizate, supuse atenției publicului ca un gunoi ce erau - în ciuda tuturor acestor lucruri influența lui nu părea să scadă. Mereu erau noi fraieri gata să se lase seduși de el. Nu trecea nicio zi fără ca Poliția Gândirii să nu demaște spioni și sabotori care acționau la indicațiile lui. Era comandantul unei vaste armate din umbră, o rețea conspirativă dedicată răsturnării Statului, Frăției, cum s-ar fi numit în mod normal. Existau zvonuri despre o carte oribilă, o compilație cu toate ereziile, scrisă de Goldstein și care circula clandestin de la om la om. O carte fără titlu - oamenii o numeau CARTEA. Dar se știa de astfel de lucruri doar din zvonuri. Nici Frăția, nici CARTEA nu erau un subiect pe care un membru normal de Partid l-ar fi discutat dacă ar fi putut să se eschiveze.

În al doilea minut, Ura devenea frenetică. Oamenii săreau pe loc și urlau din toți rărunchii într-un efort de a acoperi vocea behăită ce venea dinspre ecran. Mignona blondă devenise roz, și gura i se deschidea și închidea precum cea a unui pește pe uscat. Chiar și figura masivă a lui O’Brien era înflăcărată. Stătea foarte drept în scaun, pieptul lui puternic umflându-se și tremurând ca și cum ar fi încercat să reziste unui val care se spărgea de el. Bruneta din spatele lui Winston începuse să zbiară „Porcule! Porcule! Porcule!” și deodată apucă un dicționar de Nouvorbă masiv și îl aruncă spre ecran. Îl lovi pe Goldstein în nas și căzu; vocea continua pe ecran implacabilă. Într-un moment de luciditate, Winston și-a dat seama că urla cu ceilalți și bătea puternic din picior. Treaba cu adevărat oribilă cu cele Două Minute de Ură era că nimeni nu era obligat să reacționeze, ci, din contră, că era imposibil să nu te alături. În treizeci de secunde, orice prefăcătorie era inutilă. Un hidos extaz al fricii și al dorinței de răzbunare, o nevoie de a omorî, tortura, de a distruge figuri cu un baros, sentimente ce curgeau prin întregul grup ca un curent electric, transformându-i pe toți într-un nebun urlător. Dar furia pe care o simțea fiecare era o emoție abstractă, nedirecționată, care putea fi întoarsă în orice parte precum flacăra unei lămpi. În acel moment, ura lui Winston nu era contra lui Goldstein ci, din contră, contra Fratelui cel Mare, Partidului, și Poliției Gândirii; în acele momente se simțea alături de ereticul singuratic și batjocorit de toți, singurul apărător al dreptăți și integrității într-o lume a minciunilor. Și totuși, chiar în clipa următoare devenise una cu oamenii din jurul lui, și tot ce se spunea despre Goldstein părea adevărat. În acel moment, ura lui față de Fratele cel Mare se schimba în adorație, și Fratele cel Mare părea să crească într-un protector invincibil și de netemut, stând ca o stângă în fața hoardelor asiatice, iar Goldstein, în ciuda izolării sale, în ciuda neajutorării sale, în ciuda tuturor dubiilor din jurul existenței sale, părea un vrăjitor sinistru, capabil să distrugă fundamentul civilizației numai prin puterea vocii lui.

[…]

Ura ajunsese la punctul culminant. Vocea lui Goldstein devenise un behăit de oaie, și pentru o clipă figura lui se schimbă în cea a unei oi. Apoi figura ovină se topi într-o figură a unui soldat Eurasian care părea să avanseze, enorm, teribil, mitraliind totul în calea lui, părând să iasă din ecran înspre cei din primul rând care se retrăseseră instinctiv în scaune. Dar chiar în acel moment, ca un moment de ușurare pentru toți, figura ostilă se topi și se transformă în figura Fratelui cel Mare, cu părul negru, cu o mustață neagră, puternic și de un calm misterios, atât de vast încât aproape că umplea întreg ecranul. Nimeni nu auzise ce a spus Fratele cel Mare. Erau doar câteva cuvinte de încurajare, genul de cuvinte pe care le zici în mijlocul bătăliei, greu de distins de către indivizi, dar redând încrederea prin simplul act al vorbirii. Atunci figura Fratelui cel Mare dispăru din nou, înlocuită de sloganele Partidului:

RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANȚA ESTE PUTERE

Am trișat un pic, sărind peste probabil unul din cele mai importante fragmente. Am vrut să pun accentul pe cele Două Minute de Ură. Partea care m-a îngrozit cel mai tare. Partea pe care astăzi o văd profesată zi de zi pe canalele sociale, indiferent că e vorba de Facebook, Twitter, Whatsapp, sau orice altă modalitate de comunicare.

Se pare că ne luăm zilnic cele Două Minute de Ură. Doar că nu ne-am oprit la două minute, și încă nu avem Partidul care să ne liniștească la final. Dar avem imboldurile de la final. Le repetăm zilnic, indiferent de care parte a spectrului politic ne aflăm. Conservatorii împing în continuare ideea că Războiul e necesar, că e necesar să distrugem ultima sămânță de marxist infestată de idei greșite despre libertăți și drepturi. Progresiștii, din contră, ne repetă că trebuie să nu cedăm apelurilor către libertate, ci să le strângem mai tare de gât ștreangul adevărului conservatorilor care gândesc altfel! Peste toți, plutește ignoranța, neștiința, singura care are putere în toată ecuația asta. Cât timp ai făcut o afișare, a mai apărut o reclamă și banii au intrat în contul cui trebuie… Ignoranța e putere.

Vi se pare visceral? Prea dur? Irealizabil? Cum ați reacționat când l-au eliberat pe Dragnea? Sau, pentru cei din cealaltă parte a spectrului politic, cât de nervoși sunteți pe Nicu Șordan, pe Coliban, pe Clocotilda? Nu cumva și voi vă exersați zilnic ura? Nu simțiți că altcineva vă hrănește cu lopata exercițiul ăsta al urii? Credeți că înțelegeți pe de-a-ntregul situația? Că înțelegeți motivația actorilor principali? Credeți că este altceva decât impuls, un impuls manipulat într-o direcție sau alta? Ați stat să ascultați ce zice cel de pe ecran, a cărui voce e stâlcită și ale cărui vorbe sunt răstălmăcite? Chiar știți despre ce vorbiți, sau vă exersați ura zilnică la comandă?

Nu cumva am transformat Două Minute de Ură în 24 de ore?

Pentru mine, acesta e momentul esențial al lui 1984. Nu m-am temut de statul care te supraveghea și în pat. Nu m-am temut nici de lipsuri, nici de cenzură, nici de opresiune, pentru că m-am născut într-o lume în care lucrurile astea deja erau acolo. Am trăit cu ele. Cel mai tare însă mi-a fost teamă de momentul în care mă vor îndoctrina atât de tare încât voi participa la aceste minute de ură.

Și iată-mă acum.

Ce putem face?

Oprește-te din consumat angertainment. Nu mai comenta știrea zilei. Stai să afli toate informațiile. E adevărat? E fals? Dormi măcar o noapte, trezește-te cu o minte mai limpede, întreabă-te dacă e adevărat ce ai citit, dacă trebuie să te enervezi. Vezi dacă nu cumva lucrurile sunt mai nuanțate. Vezi dacă nu cumva omul pe care îl demonizezi are dreptate, vezi dacă nu cumva lucrurile nu stau chiar așa de rău cum par. Vezi dacă te afectează cu adevărat lucrul respectiv. Încearcă să-ți dai seama care e cea mai bună cale de a schimba lucrul greșit.

Pentru noi, ăștia care scriem, cel mai simplu e să stăm mai mult să gândim înainte să scriem. Să punem mai puțină ură, și să gândim mai adânc lucrurile. Să scriem într-un fel care invită la dialog. Să nu demonizăm. Să nu urâm. Să fim mai calmi. Să-i ajutăm pe cei care ne citesc să fie mai calmi. Altfel suntem parte din acel scrâșnit insuportabil al mașinăriei de propagandă.

Și suntem inutili ca oameni.