Dreptul la o opinie diferită

Zilele astea, ca niciodată, mi-au demonstrat un lucru pe care nu îl credeam posibil, mai ales într-o cultură dinamică precum este cea generată de Internet. În Internet suntem mulți, și avem opinii diferite. Cel puțin așa credem. Dar cînd una din opinii aparent deviază de la opiniile personale ne dăm seama de faptul că nu oricine are dreptul la opinie, ci numai cei care au aceeași opinie ca și noi.

Exemplul numărul 1: suspendarea lui Traian Băsescu. Nu am fost împotriva lui. Nici pentru el. Am stat și am așteptat – nu mi-am format o opinie pînă cînd nu am văzut desfășurarea de forțe ce a avut loc. Efectul: instantaneu, zeci de mii de voci s-au ridicat în sprijinul lui Băsescu: „cei 332 de parlamentari care nu ne reprezintă!” și alte schelălăieli similare. Dar ce e cel mai important: blogurile. O majoritate covîrșitoare sprijineau Băsescul, ridiculizîndu-i pe cei care se gîndeau: „dar, ok, lucrurile astea sunt permise și noi ne punem niște întrebări în legătură cu individul Băsescu”. Printre ei, cel pe care Băsescu l-a plîns de ochii presei, adică Octavian Paler.

Dar vocile contra demitere au prins ecou, s-au răspîndit mai repede, pentru că, nu, marinelul are carismă, și în cele din urmă au sufocat celelalte voci. Nu comentez rezultatul, doar mă întrebam atunci dacă nu am dat-o cu toții într-o formă de fascism sau de comunism numit ‘dreptul la opinie atîta timp cît ești de acord cu mine’.

Atunci am tăcut. Părerea mea nu am prea exprimat-o, decît cu ocazia votului – atunci era prea tîrziu ca să mai conteze. Timpul a trecut, nu avem încă vot uninominal, și în curînd vom fi reprezentați tot de niște 322. Dar nimeni nu mai consideră subiectul important. Acum toată lumea tace și toarce.

Pentru că avem un alt subiect mult mai important. În ziua în care citeam despre raportul UNICEF pentru România pe 2006 primesc un link către o petiție. Șocat de procentul acum celebru ( 73% ) de care știm cu toții acum (ups, nu știm, mai citiți ce am scris mai devreme), am crezut, în mod sigur, că e o petiție pentru protecția copilului.

Dar nu, era o petiție care cerea o Poliție a Animalelor. Nu contează că era redactată în stilul unui manifest comunist din filmele cu Sergiu Nicolaescu. Ideea, în acel context, frizează absurdul.

Așa că am scris opinia mea. Nu contează că deja postasem o opinie și așteptam un feedback pe ea. Pentru mine, textul despre viața cyberpunk e mult mai important ca toate aceste nebuneli. Pentru că cu sau fără pisici protejate, ne îndreptăm spre un coșmar social de proporții. Opinia mea o știți. Am pus-o în post-ul despre ‘Petiții’. Eram nervos și frustrat.

Și pentru că reacția a fost absolut negativă (cu remarci personale care m-au făcut ‘fără inimă’) am căutat să văd care e treaba cu pisica? Și am văzut. Niște dobitoci au omorît o pisică, așa e, dar problema cea mai mare a fost că au dat clipul cu pisica omorîtă pe ProTv, probabil la ora 5. Cel mai penibil jurnal, cu cele mai îngrozitoare reportaje. Probabil au făcut treaba cu petiția ca să nu fie închiși de CNA. Ce a însemnat pentru ProTv clipul acela? Mai mult snuff, mai mare rating-ul.

Și am vorbit despre exact același lucru. Chiar am spus foarte clar: „nu am nimic cu treaba aia, e o inițiativă necesară chiar dacă eu o văd diferit”. Și atunci toți amatorii de animale mi-au sărit în cap.

Ce înseamnă asta? În primul rînd că oamenii nu știu să citească. În al doilea rînd, că oamenii acceptă dreptul tău la opinie atîta timp cît opinia ta e identică cu a lor. Acest aspect mi se pare absolut natural, e o treabă primară, pe care o întîlnim peste tot.

Dar cea mai importantă treabă care rezultă este că oamenii se tem să ia decizii în ideea problemelor mai grele. Care e de fapt problema cu copiii? Pentru că din cei 150000 de oameni care au semnat petiția, statistic vorbind, 73% din ei sunt maltratați (ca copii) sau maltratează copiii (ca părinți). Statisticile merită luate în seamă. Ori cei 73% dintre părinți vor avea o opinie diferită în problema maltratării copiilor, pentru că întotdeauna cineva își poate justifica faptele. Cu alte cuvinte e mult mai lejer să-ți pese de animale decît de propriul tău copil.

Și este natural să se întîmple treaba asta. De ce? Pentru că pentru propriul comportament ne găsim întotdeauna scuze: „Așa-i trebuie” zic cei care își bat copiii, „Lasă-l bă că e prost”, așa zic cei care își bat calul, sau „Și-o merită” au zis cei care au luat pisica la șuturi. Toți și-au justificat interior gestul făcut. Cînd vine vorba de copil însă: „Eu l-am făcut, eu îl omor” e o treabă mai ușor de justificat ca orice.

Din punctul meu de vedere, adunînd 1 cu 1 mi-a dat 2: Normal și natural, violența îndreptată spre animale e MAI PUȚIN RĂSPÎNDITĂ decît cea îndreptată împotriva omului, de către om. Și se găsesc mai mulți oameni să o găsească reprobabilă. Așa că nici nu miră faptul că vezi pe sute și mii de bloguri apeluri patetice pentru salvarea pisicilor și cîinilor. Sunt absolut naturale. Pisicile sunt ‘cute’ (simpatice, pentru cei ce nu știu engleză), oamenii nu.

Iată de ce gestul ProTv-ului este irelevant din punct de vedere social și uman. În schimb, va trebui să analizăm restul de efecte ale petiției. Și pentru a analiza o televiziune comercială nu avem decît un indicator. RATING-ul. Toate ca toate, pînă la rating. Și trebuie să recunoașteți mișcarea dibace a televiziunii amintite. Pentru că acum are și o temă – toamna asta salvăm animale, vă intoxicăm cu Lassie și alte asemenea, și vom avea rating mai mare, deci vom cere bani mai mulți pentru publicitate. Și scopurile electorale – să nu uităm și a cui era inițiativa parlamentară, pentru că a fost un lucru foarte important în jurnalul acela de știri. Toată lumea e mulțumită.

Numai eu nu. Mi-am pierdut dreptul la o opinie contrară, pentru că lumea nu înțelege. Sau se face că nu înțelege. În orice caz, am fost blamat de lucruri pe care oamenii au crezut că le-au înțeles din substrat. Și nu, nu le-au înțeles. Ori eu sunt bățul care intră în ochiul vostru, și vi-l scoate: Ați greșit în privința mea, nu ați înțeles nimic. Sunt curios dacă o să înțelegeți vreodată ce s-a întîmplat.

Unii oameni au semnat petiția pentru că au crezut în ea. Felicitări lor. Nu cu ei am treabă. Am treabă cu peste 100 de mii de oameni care au semnat instinctiv. Pe ei i-am numit lobotomizați. Pentru că au avut nevoie de o pisică moartă să îi sensibilizeze, altfel n-ar fi dat nici doi lei pe idee.

Dar trebuie să ne păstrăm un cap limpede și dreptul la opinie. Drept pe care se pare că îl pierdem – și ne întoarcem la un nou comunism – dictatura proletariatului și a ‘poporului’, partea a II-a. Am mai avut d-astea. Iar poporul, să nu uităm, nu sunt sutele de mii. Ci cei care îi manipulează ca să-i reprezinte.

Adică cei 322.

Mai gîndiți-vă la drepturile voastre înainte să i le interziceți altora.