Drone televizionare

Orice idee bună începe cu o definire foarte bună a termenilor. În primul rînd, televiziunea:

Televiziunea este un sistem de trimitere de imagini mișcătoare la distanță. Imaginile sunt formate din puncte, foarte multe puncte, dar nu chiar atît de multe cît s-ar putea crede. De exemplu standardul curent răspîndit în România, PAL, este de fapt o grilă de 720 de puncte pe orizontală și 576 de puncte pe verticală, din care o parte (sub 10%) sunt pierduți din cauza diverselor receptoare mai proaste. Imaginile mișcătoare sunt de obicei însoțite de sunet. Sunetul este definit ca o undă – în termeni deloc tehnici, receptorul de televiziune este capabil să miște aerul din încăperea în care se află cu mai multă sau mai puțină putere, iar omul sesizează acele modificări cu ajutorul urechii (ea însăși un receptor complex).

În engleză, drone înseamnă trîntor. Voi folosi însă un alt sens un pic diferit, pe care l-am folosit foarte des în IT. Drona este un muncitor fără minte, fără inițiativă. Observația mea vine din IT – drona IT își măsoară producția în linii de cod, cunoaște doar programarea iterativă și fiecare problemă nu se aseamănă cu cealaltă (ceea ce, evident, nu e adevărat, că de-aia avem apeluri de funcție). Dar dincolo de dronele profund specializate din IT, care ies pe bandă rulantă din universitățile românești, drona este un concept ce se poate extinde peste întreaga societate românească.

Voi lăsa observarea directă a dronelor la adresa dumneavoastră. La locurile voastre de muncă, pe stradă, muncitorii din construcții, șoferii de autobuz sau vînzătorii. În mod onest, 99.99% din anunțurile de locuri de muncă ar trebui să spună: „Angajăm drone, prost plătite pentru o muncă lipsită de imaginație”. Dar nu despre asta vreau să vorbesc eu acum.

Vreau să vorbesc despre relația dintre cele două definiții și felul în care dronele sunt educate și mînuite prin intermediul imaginilor mișcătoare acompaniate de sunet.

La prima vedere, nu are sens. Vorbim de puncte, da? Fiecare imagine e formată din puncte (dacă ai ajuns la concluzia că sunt 1296 de puncte dă-ți două palme și pleacă de pe blogul meu). Puncte care, culmea, nici nu se mișcă prea tare. De fapt, atît de puține se mișcă încît e infinit mai ușor să reții diferența dintre două imagini decît să reții imaginea propriu zisă.

Și nici nu-s multe. De fapt, sunt undeva la 25 de imagini pe secundă. Nu sunt – 25 de imagini se schimbă pe sub ochiul privitorului în fiecare secundă, dîndu-i impresia de mișcare lină și curgătoare. De ce? Aici ajung la punctul cel mai important pe care vreau să-l subliniez:

Pentru că nu e nevoie de mai mult.

Totul în jurul televiziunii este rațiune economică. TOTUL. Fiecare emisie costă, și fiecare imagine umană care se perindă prin fața celor care urmăresc 25 de imagini pe secundă își cere banii. Fiecare imagine separată costă, și cel mai bine o știu cei care își vor mesajele promovate acolo – costul este pe fiecare 25 de cadre, pe fiecare secundă, și în condiții speciale, secunda poate costa chiar sume de ordinul sutelor de mii de euro.

Cîți dintre cei care stau de partea cealaltă știu ce se întîmplă acolo? Prea puțini. Prea puțini înțeleg de ce mesajul televizat are o așa puternică înrîurire asupra lor. Cei mai mulți sunt atrași de televizor din cauza imaginilor plăcute. Da, imagini plăcute, care trebuie să acopere numai 414720 puncte colorate, în culori vii, ce e drept. Ceea ce nu știu este că 414720 de puncte pot fi ușor manipulate.

Și că principiul rațiunii economice care afectează televiziunea, spune că nu contează nimic altceva, decît ce se arată în grila respectivă de puncte.

Nu contează decît suprafața.

Și de aceea nu se dorește mai mult de atît. Imaginați-vă un om, îmbrăcat la costum. I s-a ordonat să nu privească spre dumneavoastră, deci să nu-i vedeți ochii. Sau sunt prea mici și prea departe ca să îi vedeți ochii. Acel om vorbește. Scoate sunete. Sunetele ajung la dumneavoastră. Cît știți despre ce fel de om este?

Nimic. Nu vedeți decît o haină (care poate fi asigurată de un studio de televiziune), prea puțin din om. Sunetele… auziți o voce, o voce care poate fi cenzurată automat cu tehnologia curentă. Aveți in fața voastră o suprafață poleită, atent aranjată pentru a prinde bine în grila de puncte. Dar nu se poate spune nimic despre interior.

Vezi oameni incredibil de sensibili, vorbind despre sentimente, despre normalitate, despre non-violență. Nu aveți cum să vedeți ce gîndește acel om. Nu puteți să-i detectați tremurul isteric al mîini, cu care își va bate copiii sau soția acasă. E totul imagine, punctele nu se mișcă, deci totul e în regulă.

Cuvintele sunt pregătite din timp, totul e atent studiat, pentru că aici vine elementul important:

Drona nu trebuie să gîndească, doar să vadă, să audă, să accepte.

Vocea de partea cealaltă a receptorului nu se poate auzi. Vocea celui care vede imaginile nu ajunge înapoi, nu răspunde aberației care i se oferă. Receptorul este doar atît… un receptor. Ca și cum urechea s-ar putea plînge de ceea ce aude, sau ochiul ar protesta la adresa a ceea ce vede. Ele însele nu au cum să protesteze. Ochiul are nevoie de pleoapă, urechea de dopuri, și toate astea le poate face numai creierul care le coordonează.

Ori nu există un creier pentru receptoarele respective. Nu există nimic care să coordoneze acele receptoare.

În mod normal acest creier uriaș care să controleze receptoarele Tv ar trebui să fie convenția socială sau bunul simț în termeni mai simpli.

Televiziunile invocă bunul simț cînd vine vorba de decizia lor de a-și polua programele. Invocă dreptul dronei de a schimba canalul la orice moment dacă în vreun fel calitatea programelor nu se ridică la standardele dronei. Din faptul că drona nu schimbă canalul, ele deduc că programele lor sunt calitative și-și compară audiențele în procente din populație. Dar să luăm un exemplu:

Cînd acum doi ani niște posturi Tv violau dreptul la imagine a lui Gică Petrescu, dînd imaginea unui bătrîn decrepit pe post CNA a reacționat. Nu numai CNA-ul, ci și părți din mass-media au avut reacții adverse. Rezultatul însă a fost că mai mulți oameni au rămas cu imaginea unui bătrîn decrepit decît cu imaginea sancțiunilor date de CNA.

Mai mult, dacă eu aș fi schimbat canalul în momentul în care am văzut acea imagine oribilă, și, prin absurd, nu m-aș fi întors niciodată pe acel canal, nici măcar nu aș fi putut afla de faptul că au existat sancțiuni date de CNA. Mai mult, absolut nimic din încercările de restaurare a imaginii lui Gică Petrescu nu ar fi avut efect, o simplă imagine a rămas acum în mintea mea, și este de neșters.

Ceea ce ne duce la concluzia logică:

Dronele nu au de ales, chiar dacă au telecomanda în mînă.

Încet, încet, dronele sunt obișnuite cu standarde din ce în ce mai scăzute în ceea ce privește programele Tv. Degradarea continuă a conținutului e vizibilă însă numai pentru un observator neimplicat, pe principiul broaștei fierte de vie. Mai mult, avînd puterea de a influența opinia dronei, televiziunile deprind o rezistență naturală la schimbarea acestui trend. Singurul aducător de audiență este diferitul, șocul, și șocurile transmise în populația de drone sunt din ce în ce mai dese și din ce în ce mai puternice.

Totuși, de ce ajunge drona să fie atît de puternic influențată de televiziune?

Pentru că televizorul este o prezență vitală în viața dronei. Televizorul nu se mai insinuează ca o legătură cu realitatea, ci este SINGURA legătură cu realitatea, din motiv că orice altceva costă mult prea mult. Nu uitați caracteristica numărul 1 a dronei: este prost plătită pentru o muncă lipsită de imaginație.

Factorul educativ al televizorului este clar. O prezență imperturbabilă, repetă aceleași lucruri, indiferent de canalul pe care ar fi plasat. Televizorul modelează viața dronei.

Două puncte ar mai fi de discutat. Posibila influență pozitivă a televizorului: documentare, știința pentru toți… ce se întîmplă cu ele? Ele în general au nevoie de un timp de atenție mai mare decît cel al fatalismelor care poluează televiziunile. Attention span-ul dronei este de sub 5 minute, iar acest lucru este bine cunoscut creatorilor de programe Tv. O dronă care, de exemplu, urmărește un meci de fotbal nu poate să o facă de una singură, sau nu poate să o facă decît acompaniat de ‘aditivi’. Și atunci, pavlovian, intervin reclamele care se văd pe teren, care fac drona să saliveze. Televizorul controlează drona la nivel pavlovian, bazal, iar drona e lipsită de calitățile intelectuale necesare pentru a scăpa condiționării.

Al doilea punct de discutat ar fi posibilitatea dronei de a închide televizorul.

Dar de ce ar face-o? E singurul lucru care are viață în viața dronei.