Epoca inocenței – Adrian Mihălțianu

Pe scurt, pentru cei care nu vor să citească toată recenzia: un roman SF cu foarte multe idei tari, gândit ca parte dintr-o serie care încă nu e gata, deci va trebui să avem răbdare și încredere în autor. Un Michael Bay în scris. Nu știu dacă asta e bine sau rău, depinde de ce așteaptă cititorii.

Adrian Mihălțianu are un proiect ambițios în această serie, „Terra XXI”. Un om de știință chinez descoperă o navă extraterestră care va ajunge în sistemul nostru solar în următorul secol. E redus la tăcere, nu înainte ca un detectiv particular să afle secretul, și să fie el însuși redus la tăcere. Dar cumva, secretul supraviețuiește, și e preluat de o societate care reușește să strângă sponsori foarte influenți, și să pornească un proces de regândire a habitatului uman și să se extindă și pe Marte.

Nu o să intru mai adânc în poveste; în schimb o să scriu un pic despre lucrurile care merg în această carte și cele care nu merg foarte bine.

În primul rând, mi-a plăcut foarte mult atenția la detalii. Acțiunea se desfășoară în trei perioade diferite, 2021, 2033 și 2046, și pentru fiecare din ele Adrian Mihălțianu a încercat să traseze un univers tehnologic consecvent. Efortul de anticipație tehnologică mi se pare admirabil, mai ales că se vede că autorul și-a făcut foarte bine lecțiile.

Romanul e foarte dens, are acțiune foarte multă și firele epice aparent dezlânate ajung să se conecteze destul de frumos (deși aici există ceva probleme). Mi se pare că e genul de efort care nu prea apare în SF-ul românesc, și poate singurul roman comparabil din acea sferă ar putea fi Abația. Universul e destul de complex, mult mai detaliat pentru Terra XXI, personajele sunt încă ceva mai șterse, ele fiind secundare acțiunii. Din cauza asta nu o să vedem personaje puternic conturate; uneori senzația de personaje de carton ajunge mult prea departe, unul din personaje fiind numit, de la un capăt la celălalt, „miliardarul”. E clar că nu construcția personajelor e punctul forte al lui Mihălțianu; într-un fel, lucrul acesta nu dăunează masiv, având în vedere că acțiunea se întinde potențial pe mai mult de 100 de ani.

Și acum, că am intrat în lucrurile care scârțâie, cred că e un roman care suferă foarte mult de neînțelegerea lui „show, don’t tell”. Personajele au discuții prelungi în care discută geopolitică, explică școlărește ca într-o compunere de clasa a VI-a ce s-a mai întâmplat între timp. Nu există niciun personaj care să susțină acțiunea, nu există nimeni care să imprime forță narațiunii. Pe alocuri simți că singurul personaj pe care a încercat să-l contureze a fost detectivul din primul capitol, dar după aceea îl abandonează în favoarea altor fire narative. Unul din firele narative nici măcar nu e prea puternic legat de concluzia primului volum și cred că ar fi putut fi eliminat destul de lejer fără să se schimbe nimic (mă refer la firul centrat pe hacker-ul arab).

Cum ziceam, autorul preferă acțiunea. Preferă spectacolul, și oferă foarte mult spectacol. Fundamentul tehnologic e solid, Adrian Mihălțianu construiește bine lumea din punct de vedere tehnic dar nu există niciun personaj care să ne ghideze prin lumea lui. Ne e foarte greu să empatizăm cu oricare din personaje, pentru că autorul nu stă niciodată să arate cine sunt acei oameni, ci ne spune doar ce fac.

Mihălțianu pare un Michael Bay pe hârtie. Scriitura e cinematografică, acțiunea e spectaculoasă, momentele de acțiune fizică sunt descrise în detaliu. E cu explozii, e cu planuri masive întinse pe un secol întreg. Există potențial. Cred că Epoca Inocenței nu e un roman care să stea singur în picioare, dar atenția pentru detalii a autorului arată că chiar și detaliile întâmplătoare se leagă în cele din urmă. Ceea ce îmi doresc de la un al doilea roman din serie este să îmi pună în mijloc un personaj de care să-mi pese; altfel, pagini întregi de geopolitică discutată ca pe Facebook nu o să reușească să facă din seria Terra XXI ceva memorabil. Există acolo germenii pentru ceva bun, dar e nevoie de un al doilea roman care să pună lucrurile în ordine, și să pună accent pe un personaj de care să-mi pese.

Romanul se citește foarte repede. Din câte înțeleg, a fost scris în engleză și apoi tradus; și pe alocuri lucrul acesta se simte. Ca verdict final, cred că merită investiția. Genul acesta de proiect merită sprijinit, mai ales că se simte în spatele demersului un autor care își pregătește foarte bine conținutul înainte să-l pună pe hârtie.

Găsiți romanul la Nemira pe site.