Experimental nu înseamnă neinteligibil.

Am avut azi parte de o vizionare foarte plăcută de film românesc. La CineClubul din Brașov s-au prezentat scurtmetraje regizate de Andrei Dobrescu, un tînăr regizor brașovean. Filmele sunt destul de fresh – unul din ele e un minidocumentar despre TeG, o echipă românească de CounterStrike, altul este Pay per view, un film care mi-e în mod bizar foarte familiar (nu îmi dau seama unde l-am mai văzut). Al treilea film, pe care vi-l recomand din toată inima e “Lost Springs 2” – un film scurt care m-a ținut lipit cu ochii în ecran, și care mi-a plăcut în mod deosebit.

Partea frumoasă a fost că în sală s-a aflat Andrei Dobrescu, regizorul celor cinci filme, și Alexandru Mihăluș, actor în “Pay per view”, care s-a alăturat în fața scenei la discuțiile de la final.

Eu unul am fost dezamăgit de povești – în mod special de povestea din PPV care ar fi meritat exploatată mai bine. Am spus-o (drept pentru care m-am ales cu roșii virtuale din partea unor participanți la vizionare), dar cumva simt că am argumentat prea puțin motivul pentru care am considerat că “Ziua 32” nu prea are sens și m-a lăsat cu un sentiment de ‘WTF’?

Alexandru Mihăluș a stat în față și a făcut o adevărată pledoarie pentru filmul experimental care își dorește să educe (și o să las cuvîntul a educa, chiar dacă el însuși l-a corectat ca fiind prea dur). Îi înțeleg argumentele și sunt de acord cu ele. Un film experimental este un film experimental. Eu unul însă nu am criticat faptul că ar fi experimental: experimentele pot fi și reușite, și nereușite, și e ok, rămîne un experiment. E cam ciudat să critici o încercare de a face ceva diferit tocmai pentru că e diferit. Eu, în schimb, am criticat faptul că filmul a încercat să zică o poveste, și s-a oprit în suspensie, fără să explice ce și cum, fără să zică o poveste cum trebuie, fără să spună nimic. Ar fi fost suficient ca filmul să nu aibă un al doilea personaj, ar fi fost suficient ca, de fapt, filmul să nu aibă nici un personaj, doar o mînă care scrijelește un răboj. Și aia ar fi fost ok, cu tot cu narator. Ar fi putut să fie foarte ok.

Însă sentimentul pe care l-a lăsat a fost unul de neterminat, de grăbit și, în cele din urmă, de neinteligibil. Dar nu un neinteligibil intenționat, ci unul lăsat la voia întîmplării. Experimentul a eșuat tocmai prin faptul că nu a fost destul de curajos și nu a renunțat complet la poveste.

Asta nu înseamnă că restul filmelor nu mi-au plăcut – mi-a plăcut chiar și Pay per view, care, cum spuneam, îmi e dubios de familiar, dar care nu exploatează suficient de bine povestea pe care o are la îndemînă. Mai trebuie ținut cont și de faptul că e film făcut după primele două luni de UNATC. Poate ar trebui să se sublinieze chestia asta ca să fie mai clar.

Per total, experiența cineclubului a fost foarte plăcută, și evident că o să-i urmăesc activitatea și o să încerc să particip la toate următoarele întîlniri.

Comments are closed.