Facebook și democratizarea discursului public

Întrebarea care merită pusă e dacă avem dreptul sau obligația să fim supărați pe Facebook.

Greșeala e a noastră, e o greșeală de percepție și de înțelegere. Facebook a preluat rolul de „piață publică pentru exprimare liberă”. A făcut-o cu plăcere, și-a asumat rolul ăsta, a atras o mare parte din vectorii de opinie și ei acum produc conținut pentru Facebook. Mark a fost foarte fericit ca oamenii să facă asta, dar tot timpul a menținut controlul asupra rețelei. E rețeaua lui, nu a noastră. Nu e un mediu democratic de expresie.

Și nu o să zic că tabloidizarea absolută a jurnalismului s-a produs din cauza Facebook, dar cele două sunt puternic corelate. Televiziunile rezistă în fața asaltului pentru că ele au tipul de conținut pe care îl vânează toată lumea: imagini mișcătoare cu sunet. E cel mai facil conținut de digerat. Au tehnologia pentru a prelucra imaginile mișcătoare cu sunet, tehnologie pe care Facebook, Google și alții abia acum o perfectează. Dar și așa, oamenii s-au împărțit între cei care urmăresc video la TV și cei care urmăresc pe net.

Cumva, percepția publică e că Facebook e locul unde te duci să comunici cu concetățenii tăi. Și e, desigur, o percepție greșită, mai ales când nu înțelegi sau încalci intenționat normele pe care le impun proprietarii conținutului pe care îl publici.

De ce aduc întrebarea asta? Conturi suspendate: Dan Alexe, Julius C, Pitici Gratis, Ovidiu Eftimie (de vreo câteva ori), eu la începutul săptămânii, și astăzi Facebook a tratat-o pe Marcica Belearta de parcă ar fi dușmanul public numărul 1 – și erau gata gata să-i distrugă jumătate din poeziile pe care le scrie. La mulți, conturile sunt suspendate pe lucruri scrise acum 1-2, poate chiar 8 ani.

Nu o să discut cât de arbitrar e lucrul ăsta. Dacă ei introduc, de exemplu, o nouă regulă că toate postările care conțin expresia „Puie Monta” trebuie interzise și se apucă să închidă conturile o pot face. Și nu au absolut nicio responsabilitate morală în a păstra trecutul intact.

Așa a ajuns Marcica incredibil de aproape de a-și pierde mai mult de jumătate din opera ei poetică. Că vă place sau nu vă place ce scrie Marcica e o treabă, dar faptul că ei și-au putut permite să-i șteargă contul pentru o chestie zisă acum 8 ani și pentru că cineva a spus că ăla nu e contul ei, asta e și mai rău. Că arbitrarul deciziei unui sistem care nu are nicio responsabilitate față de tine este implacabil. N-ai ce-i face, n-ai cui protesta. Nu te poate apăra nimic de abuzul celor care te-au invitat să le contribui la rețeaua lor socială.

Ar putea fi abandonul un răspuns la abuzurile Facebook? Da. Dar cu ce înlocuim, că eu nu știu. Diaspora ar putea fi un răspuns, dar nu știu cine s-ar putea asocia pentru a susține un pod românesc – și chiar și-așa, ceea ce îi atrage pe vectorii de opinie la Facebook e fix prezența oamenilor – nu putem să mutăm toată rețeaua peste noapte în altă parte.

Poate că Diaspora sau orice altă rețea socială ar funcționa dacă ar exista un grup de oameni suficient de populari care să se mute, și fără de care Facebook să sărăcească. Un prim pas e boicotul. Nu mai postați chestii acolo. Reabonați-vă la bloguri. Dar asta nu o să se întâmple pentru că nici voi nu sunteți conștienți că puterea este la voi, voi sunteți motivul pentru care Facebook funcționează, fără conținutul și contribuția voastră Facebook nu există.

Dar probabil că nu o să puteți să faceți asta. Facebook e o ispită dulce, o „honey-trap”. Pare fain, aproape ajungi să ai impresia că ți-e necesar. Pentru câțiva și este – e vital să le facă trafic pe site-uri, să le aducă cumpărători la diversele lor proiecte. Dar merită compromise niște principii doar pentru că Facebook pare atât de facil? Probabil că da, pentru că mai mult ca sigur nimănui nu o să-i pese de faptul că unii din noi vor părăsi rețeaua și vor produce conținut în altă parte.

Și poate că ne rămâne opțiunea să așteptăm cuminți să ni se blocheze conturile pentru că la un moment dat am avut o opinie contrară normelor gândirii americane de azi. Și să scriem articole nervoase, ca Dan Alexe, ne descărcăm, și după aia așteptăm cuminți să ne dea șefu' acces la Facebook.

Pentru că nimic, dar absolut nimic nu-ți va garanta un mediu democratic de expresie – nu cât timp tu o faci la ei acasă pe zero lei și zero bani.

Pe-asta poate că nu mi-o cenzurează Facebook

Pe-asta poate că nu mi-o cenzurează Facebook