Facebook vs. Viață

Nu sunt printre cei care au prostul obicei de a nega avantajul avansului tehnologic recent ci, din contră, îl îmbrățișez. Postarea asta nu se vrea o postare despre ‘cît de rău e facebook’ ci mai degrabă o reflecție personală asupra subiectului care mă frămîntă de ceva vreme. Cei care dau din cap și zic ’nț, facebook, nu, e rău’ să mai aștepte pentru că o să aibă o surpriză.

Am observat două lucruri. Primul, că viața reală a început deja să copieze facebook-ul. Al doilea, că memoria colectivă se disipează din cauza acestui lucru.

Înainte, să vă explic un pic ce e rău în legătură cu Facebook, și de ce comunicarea prin Facebook e non-comunicare.

Spuneți-mi un lucru pe care l-ați aflat prin Facebook și nu l-ați fi aflat altfel. Ca să restrîngem un pic cîmpul vast al lucrurilor pe care le-ați aflat prin Facebook, spuneți-mi care sunt lucrurile aflate prin Facebook în ultimele două săptămîni. De fapt, nu, nu îmi spuneți mie, rețineți voi pentru voi.

Veți observa că dacă ar fi fost o probă eliminatorie (și este) ați fi fost eliminați mulți dintre voi. Foarte mulți nici măcar nu ați aflat nimic util prin Facebook în ultima vreme. Și aveți majoritatea sute de prieteni, și din sutele de prieteni care vă poluează zilnic cu informație nu ați aflat nimic.

Bun, cu acel lucru în minte trecem la proba a doua, eliminatorie și ea. Vă e util lucrul pe care l-ați aflat? Pot paria că mai mult de jumătate din voi nu v-ați gîndit la ceva util. E ok, nu trebuie să vă fie rușine, marea majoritate nu folosesc Facebook pentru nimic. Sau îl folosesc pentru ’entertainment’. E ok și asta, dar ’entertainment’-ul pică, pentru că nu e comunicare. Și noi (you goldfishes!) discutam despre calitățile Facebook ca și mijloc de comunicare.

Dacă totuși ați aflat un lucru nou și care vă e util, care e șansa de a afla acel lucru prin alte căi decît Facebook? De exemplu din gura persoanei care a zis lucrul respectiv? Puteți să vă și autoeliminați la acest pas e ok, nu se supără nimeni (dar citiți în continuare pentru că ce e interesant de-abia acum vine).

Dintre toate lucrurile pe care le-ați aflat de pe Facebook, pe care nu le-ați fi aflat prin alte căi, cîte din ele sunt originale? Adică aparțin ca și acte de gîndire, de creație, celui care le-a spus? Cîte sunt share-uri? Cîte sunt like-uri? Și din toate astea, cîte sunt chestii hostate pe Facebook? Nu pe blogul personal, așa cum e această pagină pe care o citiți, ci direct pe Facebook? Undeva aproape de zero.

Bun, o să ziceți că sunt un pic incorect. Compar mere cu pere, și oricum, Dorin, ce știi tu ce e aia comunicare? o să îmi spună oamenii care au terminat facultăți inutile de Comunicare. E drept, nu am făcut o facultate pe subiectul ăsta, dar cred că pot să identific o problemă cînd o văd.

Pînă acum e clar, Facebook nu e o platformă de comunicare. E o chestie care împinge ‘chestiile pe care ai dat click tu și contactele tale în ultima ore’. Și acum ajung la punctul 2 din ce vroiam să zic despre Facebook.

Care e cea mai veche postare a ta de pe Facebook care crezi că a fost văzută de cineva? Eu pot să zic: de exemplu, azi cea mai veche postare care a fost văzută de cineva e din 2008, se numește ‘Backtracking și Eminescu’ (de fapt altfel, da’ dați click să vedeți). De ce e important? Păi simplu: e un articol pe care cineva l-a găsit interesant. Atît de interesant încît a ajuns la el, deși în 2008 nu exista dorinlazar.ro, și totuși, a găsit articolul. AICI.

Ce înseamnă asta? Păi două lucruri. Primul, că lucrurile pe care le-am scris acum 4 ani și jumătate mai sunt citite și acum. Al doilea, că trebuie să fiu atent ce postez pentru că peste 4 ani și jumătate lumea o să vină, să recitească acest articol și o să îmi spună că zic prostii.

De-aia e complicat pe net. Netul nu uită. Doar facebook uită, uită tot, pentru că, vedeți voi, CINE se uită în arhivele a ceea ce a postat el sau altcineva acum o săptămînă, darmite acum o lună, un an sau cinci? Și aici v-am eliminat pe toți. Acum o lună un prieten de pe facebook își amintise că postase în urmă cu cîteva luni ceva interesant. Și vroia să readucă în discuție acea postare sau acel articol. I-a fost aproape imposibil să-l găsească. Halal comunicare, în epoca în care totul e arhivat, să nu reușești să găsești ceva de acum cîteva luni. But I digress.

Ziceam că vreau să vorbesc despre două lucruri. Primul era că viața reală a început deja să copieze facebook-ul. Am observat din ce în ce mai des, odată atașați de acest mod de comunicare, oamenii renunță aproape complet la a mai încerca și alt fel de comunicare. De ce s-ar mai obosi? Și încet, devine o corvoadă să comunici altfel decît ca prin Facebook pentru că, vedeți voi, pe Facebook e mai ușor să ștergi o opinie ce nu-ți place, să ignori ceva ce nu-ți convine. Adio gînduri nepopulare, adio gînduri complicate. Și apoi, e și foarte greu să mai ai ceva nou și interesant de zis dacă toate lucrurile noi și interesante le-ai zis deja acolo, pe Facebook. Conversațiile devin inutile, așa că o să vedeți că bărbații vor vorbi mai puțin iar femeile… ei bine, ele o să reia toate lucrurile de pe Facebook ca fiind noi că deh, așa comunică ele.

În plus e puterea obișnuinței. Cînd pui o poză pe net ca să obții zece de ‘frumushik, p00p :*’, după ce postezi gîndurile ’tale’ pe FB și primești numai: „Așa e” și „Ah, cît de adevărat”, după o vreme nu te va mai interesa o opinie reală despre ceea ce postezi. Nu o să mai afli niciodată că ești urît sau prost, și, să fim serioși, e imposibil să fii prost de vreme ce tu postezi pe net poze cu Albert Einstein și inscripționate cu citate care nu-i aparțin. Comunicarea e MAI BUNĂ (aparent) pe facebook, și cînd faci o prostie e ok, doar năzuroșii țin minte chestiile nasoale pe care le faci. Poți fi rasist azi, peste trei luni cînd o să dai like la campania ‘Iubiți țiganii vagabonzi’ toată lumea o să exulte și o să dea share în prostie.

Așa că e și normal ca viața să copieze din greu facebook, pentru că lucrurile sunt mai ușoare în facebook. Like-uri la articole despre cei aproape 100 de oameni împușcați de un nebun pe lîngă Oslo? Sigur, de ce nu, nimeni nu o să știe că-ți place cînd vezi știri despre norvegieni împușcați. Ar fi mai complicat să exprimi acest punct de vedere într-o conversație reală, dar cine are nevoie de o conversație reală? Nu e mai bine cu ‘p00p frumushik’?

Dar (și acum al doilea punct) problema e că uităm. Uităm multe, uităm tot. Ne bazăm că Facebook sau Google o să țină minte totul pentru noi. Sigur, ne bășicăm atunci cînd mai vin unii și ne zic că Facebook ne calcă drepturile, că nu mai avem intimitate, huo, jos Feisbuc, jos Gugăl (nu Apple. Apple sunt noua biserică, nu e voie să vorbim de rău de Apple că ne bate Dumnezeu). Dar căutăm pe Google campania despre ‘jos Facebook’ și dăm share pe Facebook la faptul că am semnat o petiție. După care, ca niște peștișori de acvariu veritabili, uităm, și redescoperim instantaneu ce mișto e ‘mîncarea’ jalnică pe care ne-o servesc contactele noastre (că nu-s prieteni). Pe Facebook.

Și nu numai că uităm lucrurile importante pentru noi, dar uităm lucrurile importante la modul general. Uităm ce s-a întîmplat ieri, alaltăieri, acum o lună, un an sau o sută. Luăm decizia din calitatea noastră de peștișori de acvariu. Și dăm cu ștampila aiurea, huo Facebook, huo Google, jos ăia pe care tocmai i-am votat, prostii d-astea. Eu știu de unde vine criza mondială. Vine de la faptul că am uitat niște chestii de bază, de exemplu că nu poți cheltui mai mult decît ai, și dacă o faci luna asta înseamnă că tre’ să dai banii ăia înapoi. De-aia și-au luat oamenii credite de lux de 100.000€ cînd aveau salariul de 15 milioane. De-aia cer bani de la stat, că uită că ei sunt statul, că banii de la stat sunt de la ei înșiși. Mă rog, ați înțeles voi.

Și acum, cu Facebook. Dacă eu am scris o chestie despre cum am devenit noi ca societate ca Facebook, și că Facebook nu e o platformă bună pentru comunicare aia nu înseamnă că Facebook e de vină și Facebook e rău. Nu. Facebook e ca un joc, un joc care în loc să fie cu monștri pe care îi împuști e cu oameni reali sau roboței, și cu prostii pe care le zic ei, pe care le transmit mai departe. E o unealtă bună pentru transmis niște lucruri mai departe. Dar nu e o platformă solidă, care să țină toate informațiile respective. Pentru asta e mai bună o carte, un ziar, un blog, un jurnal scris (de mînă), sau chiar mama tuturor, introspecția.

Vinovatul nu e Facebook. Vinovații suntem noi. Noi suntem cei care am uitat că o poezie se recită, că trebuie reținută, că atunci cînd suntem între noi, oamenii, ar fi mai bine să comunicăm, să transmitem gînduri, simțiri, nu să stăm imunzi repetînd niște prostii citite pe altundeva. Noi suntem vinovați că nu mai știm să iubim, să simțim, să trăim, în cele din urmă. Facebook nu are nimic de-a face cu asta. Am uitat lucrurile astea de multă vreme, și de fiecare dată a fost de vină altcineva. Radio-ul, Televizorul, Jocurile Video, Internetul, Facebook-ul, smartphone-ul. Nu care cumva să credeți că noi suntem de vină. Nu, draga tatii, frumushik, p00p.