Fanii Simonei Halep, atât de aproape de un mare șlem!

În mod normal nu m-aș fi pus să scriu despre performanța extraordinară a Simonei Halep. A jucat cel mai frumos turneu de până acum – ea este eroina lui Australian Open, în ciuda faptului că a pierdut în finală. Și în ciuda faptului că, pierzând în finală, a pierdut și primul loc, și ocazia de a confirma cu un mare șlem valoarea ei.

Dar nu aș fi vrut să scriu despre asta pentru că deja a scris prea multă lume. Prefer să trăiesc meciurile, să le comentez cu cei cu care am comentat dintotdeauna, să ignor vacarmul din jurul meciurilor. Și pentru că mi-am selectat foarte bine sursele de informare, nu am văzut înjurăturile românilor care au fost dezamăgiți de ceea ce a făcut Halep pe teren. Într-un fel eu am pierdut: e întotdeauna mișto să vezi oameni care obosesc când urcă scările până la lift comentând despre ce înseamnă valoarea în tenis, simți că într-adevăr oamenii au o perspectivă importantă ce trebuie luată în seamă.

Observ curba asta ciudată din sentimentele publice la adresa lui Halep de ceva ani – de prin 2012, de când am început să urmăresc ce se întâmplă în tenisul feminin românesc. La început, foarte puțină lume vorbea despre tenis – prin 2013 lumea a aflat de Halep, după care a început în 2014 prima dezamăgire – românii erau dezamăgiți că femeia despre care nu știau nimic și de care nu le păsase până atunci a luat bătaie.

Și aici reacțiile sunt un pic diferite. Prima, gospodinele care n-au nicio treabă cu fenomenul, au fost întotdeauna acolo să spună: „vai, Simona, te iubim, etc.”. Părerea lor nu contează pentru că ele așteaptă să li se zică cine e de admirat de la televizor – până nu ajunge pe sticlă persoana nu există, odată ajunsă pe sticlă afecțiunea lor, care nu înseamnă nimic, e garantată.

A doua, reacțiile oamenilor care sunt fani de ocazie. Ei sunt împărțiți acum (că totuși, e locul 2 mondial) – unii o susțin în continuare (până la următoarea semifinală, că ei nu se uită când e mai jos de semifinale), alții explică că dintotdeauna știau că o să se întâmple așa. Dacă primii sunt la fel de valoroși ca gospodinele (doar că mai au un pic de inițiativă și se uită fără să li se zică de la tv sau Facebook să o facă) cei din urmă merită o scurtă psihanaliză. Ce se întâmplă cu ei este că faptul că Halep a pierdut (și și-a pierdut și poziția de lider) e o confirmare că tipa e o fraudă, și este pentru ei o confirmare că e ok ca și ei să fie niște fraude cu un succes moderat acolo unde sunt ei. Faptul că Halep a pierdut e o confirmare că e ok să eșuezi – oamenii se simt ușurați.

Absolut nimeni care a făcut cu adevărat performanță în viață (din lucruri constructive, nu aruncat vorbe la Tv sau pe Internet) nu va sta în categoria asta, a doua. Când ești numărul 1 pe o piață internațională, într-o zonă ultra-competitivă, fără șpăgi și șmecherii ieftine ca pe piața românească, e imposibil să nu apreciezi ce înseamnă să fii numărul 1, chiar dacă stai acolo doar 3 luni și jumătate.

Și acum vreau să vorbesc despre a treia categorie. Ăia care urmăresc ce se întâmplă. Care se uită sau urmăresc rezultatele, și nu înjură când Halep e eliminată din primul tur. Care îi urmăresc aparițiile sportive, care comentează între ei despre ce se întâmplă. Oamenii ăia sunt fanii, și în România sunt destul de puțini. Fanii ăia mai zic ceva, dar s-au săturat să spună lucruri de bine ca să vină băieții deștepți din categoria a doua să le explice că fata e o non-valoare. Fanii ăștia sunt cei care contează, și din păcate vocea lor se aude prea rar în vacarmul gospodinelor și a fanilor de victorie. Ăștia sunt cei pe care vreau să-i ascult, și părerea lor mi se pare mai importantă decât a oricăruia care „știa el că n-are valoare”.

Și acum să vorbim despre ce s-a întâmplat la Australian Open. La Australian Open Halep a arătat o creștere fantastică față de anul trecut – mental, fizic. După o gleznă scrântită cu Aiava, un meci record de 3 ore și 45 de minute cu Lauren Davis, un meci extraordinar de dificil cu Kerber. Wozniacki a fost prea mult pentru ea, într-o finală în care din cauza căldurii au trebuit să facă o pauză de zece minute pentru că era să îi sară inima din piept la propriu pe teren.

Dar față de ce a jucat până acum? Halep e într-o creștere extraordinară, și, sper eu, e doar începutul. A fost deja numărul unu, nu mai are nimic de demonstrat, și relaxarea asta ne arată o Halep mult mai puternică mental.

Dacă e ceva de învățat pentru ea, sunt sigură că acum are lângă ea echipa perfectă care s-o ajute să învețe ce e important. Dacă e ceva de învățat pentru noi, ceilalți, este cum să ajungem și noi acolo, sus. Nu la tenis, ci în ceea ce facem. Putem oare să rămânem la fel de optimiști și pozitivi ca Halep, chiar dacă ajungem sus? Putem să evoluăm continuu, să ne ținem? Putem să fim mai buni ca ea?

La risc, o să afirm că comentacii ăștia de duminică nu au timp de reflecție internă, că dacă ar avea și-ar ține gura.