Fascinația barococo a scriitorilor români

De ceva timp încoace îmi pun foarte des întrebarea: de ce românii scriu atât de complicat? De ce nu putem să avem un scriitor (contemporan) care să poată să scrie citibil, cu blândețe față de cititor?

Întoarceți-vă către orice carte cât de cât de succes printre literați. O să găsiți niște texte ilizibile, scrise complicat, cu multă ură față de cititor – niște texte prin care scriitorii își pedepsesc cititorii. O să reamintesc eternul Cărtărescu, care se lăuda cu o carte de necitit pe primele 300 de pagini, după care, promitea el, devine ok. E o minciună, desigur – toată cartea e de o răutate literară ieșită din comun.

Problema e întotdeauna stilul de comunicare. Scriitorul român este etern fascinat de detaliul inutil, considerându-l mereu mai important decât întregul. Stilul încărcat, greoi în comunicare și greu de descifrat este echivalat cu „scriitură de calitate” și scriitorii români pedepsesc cititorul în virtutea unei „ius primae noctis” literare care a alungat orice cititor de bună-credință.

Problema, cred eu, pornește de la ceea ce numim noi „scriitură bună”. Cititorul român e educat de mic foarte prost – cel puțin generației mele i s-a cerut ca, din clasa a doua, să-și facă un „caiet cu expresii”, unde să-și noteze frazele mai complicate și mai „cu înțeles” scrise de cei pe care îi lecturam. În astfel de caiete nu puteai să pui ceva simplu ca „X s-a dus la piață” – nu, trebuia să strângă cât mai multe epitete. Emil Gârleanu cu ai lui copaci de zahăr intrau, oamenii citibili nu prea.

Am mai vorbit și în alte contexte despre caietul acela cu expresii, o idee odioasă în sine. Expresiile, extrase din text, foarte des își pierd sensul – și existența lui ne obliga să căutăm ca și cititori începători fix acele expresii complicate pe care le credeam remarcabile. Problema lor e, desigur, că poate aveau sens într-un text, dar extrase erau doar atât. Detalii, foarte bine lucrate pe alocuri, dar doar atât, detalii. Nu ne-a pus nimeni să căutăm frazele cheie, determinantele unei acțiuni, ne-a pus în schimb să căutăm detaliile neimportante și uitabile.

Și tot în școală, analiza textelor s-a făcut în baza acestor gen de detalii. Din fericire scriitorii români clasici abundă de astfel de inutilități – chiar și Eminescu, admirat pentru capacitatea lui de a se exprima fluent, fluid, de a comunica idei, este analizat pentru apetitul ocazional de epitete și metafore. Comentariile literare din generală și liceu sunt aproape exclusiv o vânătoare de „expresii”, făcând abstracție de absolut orice aspect digerabil al textelor studiate.

Mai mult, exprimarea brută, fără înflorituri, e depunctată în sistemul sovietic de învățământ care încă e învățământul românesc. Astea sunt instinctele cu care profesorii au fost educați, sunt ideile pe care le împing ei mai departe în noile generații. Aș spune că nu e vina lor, dar realitatea e că e 100% vina lor că eroarea se propagă.

Asta este educația care generează scriitori. Cei mai buni dintre cei care reușesc să treacă de educația românească sunt cei care reușesc să înghesuie cât mai multe informații inutile pe centimetru pătrat. Prea puțini dintre cei care scriu și citesc identifică problema asta și și mai puțini se revoltă contra acestei stări de fapt. Și deși apreciază textele simple, scrise ca pentru oameni de către scriitorii de peste hotare, pentru cei români întotdeauna va exista un plus și o apreciere pentru scriitorul român care transformă lectura într-un chin.

Și poate nu mă credeți cu literatura, dar treaba asta se întâmplă și în film – a fost nevoie ca un regizor român să câștige un premiu pentru comunism și avortoni, și deodată am avut o explozie de realism neocomunism cu ciorbă, faianță și lucruri la limita moralității și dincolo de ea. Semnalul greșit dat de către câțiva oameni care se cred competenți în materie de film a generat sute de ore de peliculă deprimantă care împing spectatorul în brațele depresiei. Aceiași oameni care apreciază filmele digerabile importate din America vor aprecia, însă, aspectele artistice ale invitațiilor la suicid făcute de regizorii „noului val”vor fi ridicate în slăvi de către niște oameni care au fost învățați că artele nu trebuie să bucure omul, să-i facă traiul pe pământ mai ușor, ci trebuie să-l apese, să-l împingă spre depresie.

Exercițiul masochismului artistic este, așadar, cel care îi face pe oameni să citească Cărtărescu și să exclame: „Oniric! Orgasmic!”. Textul ăla nu are sens luat de la un cap la celălalt, dar iată ce frumos ia Cărtărescu fiecare detaliu! Ce mare artist e!

Am căutat un cuvânt care să exprime această apetență deosebită pentru detaliere, pentru plictis generalizat indus de către scriitorii români. Inițial mă gândeam la bizantin – dar bizantinii aveau culoare și apreciau un contrast vioi. Am găsit însă o combinație perfectă. Stilul baroc (vezi poza) combinat cu barocul târziu, mult mai șters dar la fel de complicat. O combinație între baroc și rococo ce își merită un nou cuvânt, aplicabil curentului optzecist și nu numai. Curentul barococo, ăsta mi se pare perfect – cu foame pentru detalii inutile, nepăsare completă față de întreg sau consumatorul de artă, și un soi de sadism al artistului și masochism obligatoriu al consumatorului.

Cât timp scriitorii români nu reclamă public și nu renunță la stilul ăsta barococo, literatura românească va continua să fie de necitit. Există excepții din ce în ce mai dese – și chiar dacă unii frizează vulgarul pentru a-și demonstra simplitatea în exprimare, sunt convins că în cele din urmă se va găsi o cale de mijloc, un anti-curent echilibrat care să aducă cititorii aproape de literatură.