Fenomenul Piteşti

Burghezii trebuie reeducaţi. Acesta este adevăratul “Arbeit macht frei” românesc; unul din sloganurile care au animat ideea de reeducare pe care a pus-o în aplicare iadul închisorilor comuniste ce-şi va pune amprenta peste ‘obsedantul deceniu’ – anii ’50.

Cartea lui Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti – aduce în atenţia cititorilor un subiect incomod. Experimentul Piteşti este unul din acele subiecte pe care ar trebui să-l punem sub semnul ‘never again’.

Ce este fenomenul Piteşti? Este vorba de închisoarea cunoscută ca şi ‘centru de reeducare’, şi evenimentele ce s-au pornit de-acolo începînd cu 6 decembrie 1949. Termenul de reeducare probabil este unul din cele mai sumbre eufemisme din istoria cunoscută – ţinta procesului de reeducare era dezumanizarea, suicidul spiritului uman şi al moralei. Derulat între decembrie 1949 şi august 1952, unicul său obiectiv a fost decimarea opoziţiei faţă de regimul comunist ilegitim, mai ales decimarea elitei intelectuale. Povestea lui este strîns legată de povestea torţionarului Eugen Ţurcanu şi a lacheilor săi, dar în această poveste apar şi numele unor oameni precum Gheorghe Calciu. În cele din urmă, este o reflectare asupra limitelor spiritului uman şi asupra însăşi umanităţii.

La Piteşti fuseseră strînşi studenţii ‘periculoşi’ pentru regimul comunist – termenul de ‘reeducare’ desemna încercarea studenţilor de a se ‘reintegra’ în peisajul românesc post-1948. Mişcarea denumită ODCC (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), punea în aplicare un proces de reeducare în patru paşi: primii doi, necesari Securităţii, erau “demascarea externă” (demascarea celor care l-au ajutat pe deţinut afară) şi “demascarea internă” – demascarea ajutorului primit din partea altor deţinuţi, ai funcţionarilor închisorii sau a anchetatorilor. Următorii doi paşi ţinteau anihilarea morală a deţinuţilor: “demascarea morală publică” sau “umilirea publică” îi punea pe deţinuţi în situaţia de a se lepăda de toate perceptele morale şi toate legăturile afective. Deţinuţii erau obligaţi să-şi creeze biografii paralele imorale – acest gen de ‘reeducare’ a fost una din cele mai importante metode aplicate de regimul comunist chinezesc.

În fine, ultimul pas era pervertirea, sau ‘reabilitarea’ – deţinutul devenea parte din ODCC, membru activ, ce participa la reeducarea altor deţinuţi – pentru întreţinerea mişcării. Desigur, în toţi cei patru paşi argumentul şi ingredientul necesar este tortura dusă la extrem, conform reţetelor dictate de imaginaţia bolnavă a lui Eugen Ţurcanu.

Piteştiul era antecamera altor zone concentraţionare: Gherla, Canalul; ‘reeducaţii’ redistribuiţi vor contribui copios la regimul de teroare al închisorilor comuniste…

Cartea este o colecţie de informaţii colectate din diverse surse, dar bazîndu-se mai ales pe mărturiile lui Dumitru Bacu, el însuşi deţinut politic al sistemului de represiune comunist. O mare parte din conţinutul acestei cărţi a fost expus în emisiunile autorului la Radio Europa Liberă între 1975-1976.

Pentru mine, cartea a fost un moment de reflecţie asupra fragilităţii spiritului uman, dar şi asupra sălbăticiunii omului. O condamnare a comunismului românesc, comunism pe care (incredibil) unii oameni îl regretă. Şi nu pot să uit vorba unui copil care îmi spusese odată: “eu sunt mai comunist de felul meu”. Implicaţiile? Prea multe pentru a le analiza. De fapt, mi-e imposibil să vă expun torentul de conexiuni ce se fac acum în mintea mea. Citiţi cartea. Asta e tot ce pot să spun.

Comments

Fenomenul Piteşti — 12 Comments

  1. Pingback: Partidul perfect pentru ieșirea din criză | Fly on the Windscreen

  2. Pingback: Aspecte tragi-comice ale farsei de revoluție din ianuarie | Fly on the Windscreen

  3. Pingback: Quo vadis, Domine? | dorinlazar.ro

  4. Pingback: Strategia demonstranților #unitisalvam | dorinlazar.ro