Fenomenul Piteşti

Burghezii trebuie reeducaţi. Acesta este adevăratul “Arbeit macht frei” românesc; unul din sloganurile care au animat ideea de reeducare pe care a pus-o în aplicare iadul închisorilor comuniste ce-şi va pune amprenta peste ‘obsedantul deceniu’ – anii ’50.

Cartea lui Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti – aduce în atenţia cititorilor un subiect incomod. Experimentul Piteşti este unul din acele subiecte pe care ar trebui să-l punem sub semnul ‘never again’.

Ce este fenomenul Piteşti? Este vorba de închisoarea cunoscută ca şi ‘centru de reeducare’, şi evenimentele ce s-au pornit de-acolo începînd cu 6 decembrie 1949. Termenul de reeducare probabil este unul din cele mai sumbre eufemisme din istoria cunoscută – ţinta procesului de reeducare era dezumanizarea, suicidul spiritului uman şi al moralei. Derulat între decembrie 1949 şi august 1952, unicul său obiectiv a fost decimarea opoziţiei faţă de regimul comunist ilegitim, mai ales decimarea elitei intelectuale. Povestea lui este strîns legată de povestea torţionarului Eugen Ţurcanu şi a lacheilor săi, dar în această poveste apar şi numele unor oameni precum Gheorghe Calciu. În cele din urmă, este o reflectare asupra limitelor spiritului uman şi asupra însăşi umanităţii.

La Piteşti fuseseră strînşi studenţii ‘periculoşi’ pentru regimul comunist – termenul de ‘reeducare’ desemna încercarea studenţilor de a se ‘reintegra’ în peisajul românesc post-1948. Mişcarea denumită ODCC (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), punea în aplicare un proces de reeducare în patru paşi: primii doi, necesari Securităţii, erau “demascarea externă” (demascarea celor care l-au ajutat pe deţinut afară) şi “demascarea internă” – demascarea ajutorului primit din partea altor deţinuţi, ai funcţionarilor închisorii sau a anchetatorilor. Următorii doi paşi ţinteau anihilarea morală a deţinuţilor: “demascarea morală publică” sau “umilirea publică” îi punea pe deţinuţi în situaţia de a se lepăda de toate perceptele morale şi toate legăturile afective. Deţinuţii erau obligaţi să-şi creeze biografii paralele imorale – acest gen de ‘reeducare’ a fost una din cele mai importante metode aplicate de regimul comunist chinezesc.

În fine, ultimul pas era pervertirea, sau ‘reabilitarea’ – deţinutul devenea parte din ODCC, membru activ, ce participa la reeducarea altor deţinuţi – pentru întreţinerea mişcării. Desigur, în toţi cei patru paşi argumentul şi ingredientul necesar este tortura dusă la extrem, conform reţetelor dictate de imaginaţia bolnavă a lui Eugen Ţurcanu.

Piteştiul era antecamera altor zone concentraţionare: Gherla, Canalul; ‘reeducaţii’ redistribuiţi vor contribui copios la regimul de teroare al închisorilor comuniste…

Cartea este o colecţie de informaţii colectate din diverse surse, dar bazîndu-se mai ales pe mărturiile lui Dumitru Bacu, el însuşi deţinut politic al sistemului de represiune comunist. O mare parte din conţinutul acestei cărţi a fost expus în emisiunile autorului la Radio Europa Liberă între 1975-1976.

Pentru mine, cartea a fost un moment de reflecţie asupra fragilităţii spiritului uman, dar şi asupra sălbăticiunii omului. O condamnare a comunismului românesc, comunism pe care (incredibil) unii oameni îl regretă. Şi nu pot să uit vorba unui copil care îmi spusese odată: “eu sunt mai comunist de felul meu”. Implicaţiile? Prea multe pentru a le analiza. De fapt, mi-e imposibil să vă expun torentul de conexiuni ce se fac acum în mintea mea. Citiţi cartea. Asta e tot ce pot să spun.

12 Replies to “Fenomenul Piteşti”

    1. Păi normal – dar zi și tu – una e să înveți niște lucruri utile, precum cine a inventat cosorul lui Moceanu și alta este să trăiești în cocina capitalistă, să te înfrupți din roadele sudorii oamenilor munci (sic!) ca un parazit al societățiii (ca să compenseze). Dar deh, așa gîndesc elementele antisociale: http://elementantisocial.wordpress.com/

Comments are closed.