Fenomenul Pitești

Burghezii trebuie reeducați. Acesta este adevăratul „Arbeit macht frei” românesc; unul din sloganurile care au animat ideea de reeducare pe care a pus-o în aplicare iadul închisorilor comuniste ce-și va pune amprenta peste ‘obsedantul deceniu’ – anii ‘50.

Cartea lui Virgil Ierunca – Fenomenul Pitești – aduce în atenția cititorilor un subiect incomod. Experimentul Pitești este unul din acele subiecte pe care ar trebui să-l punem sub semnul ’never again’.

Ce este fenomenul Pitești? Este vorba de închisoarea cunoscută ca și ‘centru de reeducare’, și evenimentele ce s-au pornit de-acolo începînd cu 6 decembrie 1949. Termenul de reeducare probabil este unul din cele mai sumbre eufemisme din istoria cunoscută – ținta procesului de reeducare era dezumanizarea, suicidul spiritului uman și al moralei. Derulat între decembrie 1949 și august 1952, unicul său obiectiv a fost decimarea opoziției față de regimul comunist ilegitim, mai ales decimarea elitei intelectuale. Povestea lui este strîns legată de povestea torționarului Eugen Țurcanu și a lacheilor săi, dar în această poveste apar și numele unor oameni precum Gheorghe Calciu. În cele din urmă, este o reflectare asupra limitelor spiritului uman și asupra însăși umanității.

La Pitești fuseseră strînși studenții ‘periculoși’ pentru regimul comunist – termenul de ‘reeducare’ desemna încercarea studenților de a se ‘reintegra’ în peisajul românesc post-1948. Mișcarea denumită ODCC (Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste), punea în aplicare un proces de reeducare în patru pași: primii doi, necesari Securității, erau „demascarea externă” (demascarea celor care l-au ajutat pe deținut afară) și „demascarea internă” – demascarea ajutorului primit din partea altor deținuți, ai funcționarilor închisorii sau a anchetatorilor. Următorii doi pași ținteau anihilarea morală a deținuților: „demascarea morală publică” sau „umilirea publică” îi punea pe deținuți în situația de a se lepăda de toate perceptele morale și toate legăturile afective. Deținuții erau obligați să-și creeze biografii paralele imorale – acest gen de ‘reeducare’ a fost una din cele mai importante metode aplicate de regimul comunist chinezesc.

În fine, ultimul pas era pervertirea, sau ‘reabilitarea’ – deținutul devenea parte din ODCC, membru activ, ce participa la reeducarea altor deținuți – pentru întreținerea mișcării. Desigur, în toți cei patru pași argumentul și ingredientul necesar este tortura dusă la extrem, conform rețetelor dictate de imaginația bolnavă a lui Eugen Țurcanu.

Piteștiul era antecamera altor zone concentraționare: Gherla, Canalul; ‘reeducații’ redistribuiți vor contribui copios la regimul de teroare al închisorilor comuniste…

Cartea este o colecție de informații colectate din diverse surse, dar bazîndu-se mai ales pe mărturiile lui Dumitru Bacu, el însuși deținut politic al sistemului de represiune comunist. O mare parte din conținutul acestei cărți a fost expus în emisiunile autorului la Radio Europa Liberă între 1975-1976.

Pentru mine, cartea a fost un moment de reflecție asupra fragilității spiritului uman, dar și asupra sălbăticiunii omului. O condamnare a comunismului românesc, comunism pe care (incredibil) unii oameni îl regretă. Și nu pot să uit vorba unui copil care îmi spusese odată: „eu sunt mai comunist de felul meu”. Implicațiile? Prea multe pentru a le analiza. De fapt, mi-e imposibil să vă expun torentul de conexiuni ce se fac acum în mintea mea. Citiți cartea. Asta e tot ce pot să spun.