Florin Stanciu – Omnium (2017)

„O fracție nu poate înțelege un întreg pentru că este imposibil să compactezi într-o secțiune informația unui întreg fără ca secțiunea să devină ea însăși întregul”.

Voi încerca să scriu recenzia la Omnium fără spoilere în prima fază, pentru a pregăti un eventual cititor ce-și dorește o experiență intactă dar care vrea să afle ce părere am eu despre carte.

Îmi e greu să îmi dau seama care e intenția unui roman precum Omnium. Încep să cred că există o școală sovietică a science-fiction-ului, o școală sovietică pe care scriitorii români nu au abandonat-o niciodată. Există o obsesie a colectivismului, a unei realități care ajunge să fie controlată de la centru, care poate fi explicată printr-o simplă enumerare de evenimente care urmăresc un segment foarte îngust de populație. Individul e neimportant în afara protagoniștilor, nimic nu există în afară de lumea lor îngustă..

Omnium e povestea lui Axxe Kaer, un individ de pe stația de cercetare „Tsuba” care e chemat să investigheze o capsulă bizară. Pe măsură ce înaintăm în timp aflăm din ce în ce mai multe despre lumea în care trăiește Axxe – în post-Pământ, o epocă post-cataclismică, în care refugiații care au scăpat unui mare cataclism pregătesc răzbunarea împotriva celor care au trimis obiectul ce a distrus Terra.

Aici vine școala sovietică de spus povești, în care cititorul trebuie să sufere, să se lupte cu textul pentru a-l înțelege – în care lectura de beletristică devine studiu. Florin Stanciu își arată formarea de om de știință – descrie în detaliu chinuitor cele mai neinteresante aspecte ale lumii în care personajele lui trăiesc. Fără niciun pic de milă la adresa cititorului, Florin Stanciu adaugă detaliu după detaliu, formând un univers care ar fi meritat o altă soartă.

Problema nu e că detaliază excesiv felul în care funcționează colonia științifică Tsuba, ci felul în care o face. Școala sovietică de scris nu a auzit de vorba „show, don’t tell”, așa că Florin Stanciu aruncă cu informații de parcă ar fi un dicționar științific cu articolele amestecate într-o ordine aleatoare. Desigur, romanul nu duce lipsă de coerență, dar refuză să zică o poveste – povestea e ascunsă între sute de mini-articole care detaliază elemente din universul înconjurător, și e foarte greu de identificat.

E un roman hard SF – și zic hard în modul cel mai neplăcut. Mi se pare un roman care cere cititorului un sacrificiu. Nu citi Omnium dacă nu ești pregătit să te lupți cu un text care nu se dorește ușor de digerat și care este înșelător pe alocuri. E un roman de „anticipație”, autorul e aproape obsedat să-ți explice fiecare bucățică de tehnologie pe care o introduce, uitând să mai zică o poveste. Mi-a lăsat impresia că Omnium e o culegere de notițe pe care autorul și le-a făcut pentru a pregăti un roman, dar a renunțat să îl mai scrie, și a publicat notițele.

Pentru spoilere, după poză.

Așa, deci, Omnium are două twist-uri majore. Unul la mijloc și unul, evident, la final. Cam după prima treime din text m-am prins care va fi finalul, autorul fiind deloc surprinzător: am început deja să intuiesc genul de discurs pe care îl are autorul, și finalul e incredibil de previzibil.

Deci hai să vedem ce se întâmplă. Jumătate din roman construim o lume care de fapt nu există, ea existând totuși, dar ne-existând. Într-un fel, să ajungi la jumătate și să afli ceva de genul: „ții minte ce ai citit în prima jumătate? Uită, că nu mai e valabil” parcă nu îți pică prea strălucit.

Nu că a doua parte ar fi mai strălucită din punctul ăsta de vedere. Pentru a reduce povestea la ceea ce e ea de fapt, rețeaua socială în care a intrat toată lumea devine un AI care încropește un plan de distruge Pământul și umanitatea, pentru a zbura în spațiu pentru a sădi umanitatea pe alte planete. Nu are logică? Nu contează. Oricum, povestea e un element secundar. Mai important este pentru Florin Stanciu un interminabil eseu care rezumă istoria omenirii.

Prima parte a romanului e o experiență frustrantă, pentru că autorul introduce tot felul de elemente fanteziste dintr-o lume a viitorului care de fapt nu există. Aici vine școala aia sovietică de scris, în care se inventează o mulțime de denumiri, unități de măsură, elemente alternative pe care ai impresia că trebuie să le conspectezi pentru că la un moment dat vine autorul și îți dă extemporal.

Cu toate astea, cumva speri că Stanciu are o poveste în spate, că intuiești niște elemente și se întâmplă ceva. Dar primul „twist” este că de fapt nimic din toate astea nu se întâmplase. Că de fapt personajul principal nici măcar nu exista, ci e doar o proiecție pentru o conștiință închisă în fix capsula aceea pe care o investiga. E momentul în care, printre pedanterii, îți e clar că e o poveste de „oamenii se autodistrug”, pentru că vreme de 150 de pagini nu explică nimic în legătură cu „Spinul lui Dumnezeu”, obiectul care a distrus planeta Pământ.

Nu e prima oară când spun că călătoria în timp este un element care distruge orice poveste, și, inevitabil, Florin Stanciu distruge și minimul de poveste construit explicând prin inteligența artificială Omnium, care își zicea Phil ceva mai devreme, cum timpul poate fi buclat într-un fel în care te face să te întorci în timp.

Pe principiul „cine se scuză se acuză”, genul de detaliu cu care te sufocă Omnium, capitole întregi de expozițiune pedantă, îți dezvăluie și finalul. E neclar de ce a fost nevoie să folosească ADN-ul autorului unei teorii de genetică pentru a genera un pilot care să distrugă Terra, mă gândeam că până în secolul 26 un ghidaj automat pentru o super-armă s-ar putea face pe echivalentul de Arduino de-atunci. Dar bine, dacă s-ar fi întâmplat asta n-ai fi citit superbul dialog:

– Mă rog… și tu tot un căutător-întru-adevăr ești, îmi tăie scurt elanul explicativ.
– Un scy.
– Nu orice scy… Un IA-pseh!

La faza asta am dat ochii atât de tare peste cap că am crezut că o să-mi sară din orbite. Și nu numai – citatul fără sens cu care mi-am început recenzia nu e singular. Dar nu ar trebui să mă credeți pe cuvânt. Puteți să încercați pe pielea voastră.

5 Replies to “Florin Stanciu – Omnium (2017)”

  1. Oarecum off-topic (dar nu complet): din România am văzut câteva exemple care nu-ți plac, însă doar unul care ți-a plăcut (Eftimie) și mi-e greu să-mi dau seama de perspectiva ta de gust în SF. Ai putea să faci câteva recomandări SF ”de afară”? Și cum școala ”sovietică” e cea de ”așa nu” pentru tine, care-i ”așa da”? Nu întreb cu scop polemic, ci chiar aș vrea să văd dincotro privești.

    1. Am făcut de-a lungul timpului. De exemplu recomand Scalzi, Heinlein, Asimov, Dune (până la God Emperor), am scris despre Haig, și chiar am scris despre The Girls from Alcyone, ceva mai puțin consacrat. În materie de Fantasy prefer fantasticul de poveste – Salvatore, de exemplu, sau prefer de la Tolkien Hobbit-ul pentru concizie și concentrare pe poveste.

      Școala sovietică de SF are un efect tragic asupra SF-ului românesc. La Eftimie mi-a plăcut că a construit o poveste credibilă în România – continui să-l clasific ca și Fantasy, nu SF. E un text care nu e dificil de digerat, se citește ușor, e o poveste spusă de un om care crede în povestea pe care o spune.

      Că asta nu văd la români, dorința de a zice o poveste. Avem o fascinație pe care am numit-o barococo – ducem prea departe detaliul, uităm povestea. Și asta, cred, e valabil și la ce ai scris tu: prea mult detaliu arătat, fără să îl folosești real în narațiune. Show-don’t-tell e o treabă pe care românii nu prea o cunosc, chiar dacă declarativ o au.

      Când am înțeles ce înseamnă „show, don’t tell”, singurul lucru pe care nu l-am făcut a fost să-mi cer scuze celor care mi-au citit textele mai vechi. Și pentru că încă nu stăpânesc nici eu conceptul prea bine, nu am curajul să ies cu un text în față.

      Dar restul lumii pare foarte curajoasă. Sau poate nu înțeleg la fel imboldul ăsta.

  2. Din păcate nu ai pe blog etichetă de SF ca să le iau din urmă.
    OK, acum înțeleg ce vrei tu exact, stilul american de 40s-50s (”Straight to business, no nonsense”) și sincer nu-mi vine în minte nici un român care să scrie așa…

    1. Acest stil, no-nonsense, este cel care a cucerit publicul de film, care aduce oamenii în cinema sau îi face să urmărească 10 episoade de serial într-o noapte. Publicul asta cere pentru că asta înțelege, pentru că asta e pe gustul lui. Deci da, asta e ce-mi place.

  3. da 🙂 🙂 🙂

    rămăsesem cu impresia că pur și simplu sunt eu prea limitată ca s-o apreciez

    chiar am așteptat cartea asta
    cum cărțile lui Eftimie și Mihălțianu au fost faine eram gata să iau orice SF românesc de la Nemira

    plus recenziile elogioase

    entuziasmul inițial mi s-a topit capitol după capitol, înaintam cu greu, tot așteptând să devină faină cartea – până când am ajuns la “eu nu sunt eu, ci sunt în capsulă” – atunci am sărit la sfârșit

    sfârșit pe care îl intuisem, era evident că omenirea a dat-o cumva în bară de una singură, de vreme ce supraviețuitorii stau liniștiți și nu-i deranjează nici un alien cu tentacule

    justificarea însă m-a lăsat perplexă – pe ansamblu am ajuns la concluzia că n-am înțeles nimic
    m-a cuprins disperarea ce mă încerca la orele de mate din liceu

    câteva mențiuni

    “lucrurile nu sunt ce par a fi” merge în unele cazuri, de exemplu E.Lockhart – nu-i sf, dar revelația finală nu te enervează

    călătoria în timp e ok la Paul Anderson, în general toate SF-urile clasice, Asimov included, o tratează decent

    am citit câteva SF-uri comuniste – cele cumpărate de taică-meu; multe erau simpluțe, unul excelent – “Țara norilor purpurii”, dar toate aveau o intrigă coerentă și un minim de credibilitate

Comentariul tău