Gânduri despre cei 100 de ani

Ca întreaga Românie, sunt și eu luat prin surprindere de ziua națională. Mai mult, chiar, pentru că nici nu mai sunt în contact cu tribul meu, care-și consumă energiile de comunicație pe Facebook. Așa că las aici niște gânduri de aducere aminte peste ani. Poate ajută. Sau poate nu. Gândurile astea le-aș fi pus pe Podcastul de Istorie, dar încă îmi erau neclare în minte, așa că am preferat să le scriu; n-aș vrea să public un episod care să fie o redare monotonă a acestor gânduri.

În primul rând, România nu are 100 de ani. România nu are nici 150, nici 200, nici 250. Oamenii care trăiesc în zona asta, România, Bulgaria, Ungaria, sunt aici de cel puțin 25000 de ani; și nu glumesc când zic că și noi, și bulgarii, și ungurii suntem toți de-un neam. Neamul acela care contează; vechea Europă. Micile noastre certuri interne, faptul că unii vorbesc limba unui stăpânitor, pe când ceilalți vorbesc limba altuia, nu ar trebui să ne despartă. Avem mai multe în comun decât avem diferit, și lucrul ăsta spune mai multe lucruri decât aș putea zice eu.

Poate că peste 100 de ani o să fim în altă configurație. Poate peste 100 de ani o să fim parte din noua Europă, noua ordine pe care o aduce Uniunea Europeană, sau cum se va numi peste ani. Sau, aprigi cum ne știm, poate peste 100 de ani o să fim separați în două, în trei, sau în zece. Nu știm ce ne așteaptă în viitor. Știu, însă, că ce se va întâmpla în viitor va fi din cauza noastră, prin puterile noastre. Și pentru a avea un viitor mai bun trebuie să știm de unde plecăm.

Astăzi avem, probabil, cea mai bogată Românie pe care am avut-o vreodată. Atâta bogăție pe plaiurile astea nu a mai fost, și nu e neapărat meritul nostru; am crescut odată cu lumea din jurul nostru. Puteam fi mai rău, și uneori simțim în sufletul nostru că suntem în cel mai rău loc în care a fost România. Ne uităm mult în ograda altora și ne spunem că ne-am dori să fim acolo. Mulți au plecat care-ncotro; cea mai mare dar puțin vizibilă migrație modernă; am fugit de-acasă pe tăcute, la mai binele altora.

Acum 100 de ani, niște oameni remarcabili ne-au dat cea mai mare țară pe care am avut-o vreodată. Oamenii aceia care au făcut Marea Unire sunt, după cum bine observa Ovidiu Eftimie, aceiași oameni de care Eminescu se plângea că stau ca belferii prin lupanarele Parisului. Poate că și oamenii care au fugit acum se vor întoarce la un moment dat; sau poate nu. Nu știm cum va arăta următoarea sută de ani.

Singurul lucru pe care îl știu e că următoarea sută de ani începe cu noi. Poate ne-ar ajuta ca de ziua asta să stăm să reflectăm asupra ce înseamnă ultimii 100 de ani pentru noi, ca să știm încotro să mergem mai departe. Pentru că peste 100 de ani aș vrea să se uite lumea înapoi și să nu o vadă pe Dăncilă (voi mai știți cine a fost prim ministru în 1912?), ci să-l vadă pe viitorul om politic care acum își pierde timpul pe Facebook, dar care se va ridica să ne conducă spre mai bine. Să-l vadă pe omul care împinge știința cu un pas mai în față, să-l vadă pe scriitorul care se pregătea să scrie cartea unei generații sau pe regizorul care face acum scurt-metraje pe YouTube, dar care se pregătește să fie cel mai apreciat regizor român din toate timpurile.

Cum ziceam, poate că oamenii ăștia sunt printre noi, dar noi nu îi vedem pentru că ne enervăm cu niște analfabeți; pentru că uităm faptul că următoarea sută de ani începe cu noi.