Ghost in the Shell (2017)

Într-un viitor destul de apropiat, un experiment reușește să implanteze un creier uman într-un corp de android. Produsul rezultat, Major (Scarlett Johanson), este piesa de bază a unei echipe anti-teroriste care e pe urmele unui terorist cibernetic care atacă firma producătoare, și care omoară unul câte unul oamenii care au lucrat pe proiectul respectiv.

Ghost in the Shell nu va fi cel mai bun film pe care o să-l vedeți anul ăsta și, de bună seamă, nici cel mai original. Remake făcut pe alocuri cadru cu cadru după anime-ul din ’95, suferă puternic din cauza unor scenariști care nu au înțeles foarte bine pe ce lucrau, cel puțin ăsta e sentimentul meu. Dar chiar și așa, merită văzut.

Să-ncepem cu părțile slabe. În afară de Scarlett Johanson (care are o scuză), nimeni din filmul ăsta nu știe să joace. Asta înseamnă că Pilou Asbæk și Takeshi Kitano fac roluri chiar decente, primul interpretând un uriaș fără prea multă minte și cel de-al doilea un șef de brigadă anti-teroristă care trebuie să țină permanent o mină de jucător de poker. Juliette Binoche e o adevărată Maia Morgenstern, anostă și exagerată (în același timp) pe un rol care îi cerea cu totul altceva. GITS e un film de atmosferă, scenariul e slab, copiază prea mult și fără noimă, eliminând părțile care ar fi putut fi interesante (de exemplu folosirea androizilor pe post de sclavi sexuali). Probabil partea asta a fost scoasă pentru a păstra un rating family-friendly.

Scarlett joacă ok. Nu remarcabil, nu candidează la Oscarul pe anul ăsta, dar e acceptabil. Își înțelege rolul, și îl pune în scenă foarte bine; la un moment dat, oarecum plictisit de o turnură de evenimente fără noimă, mi-am dat seama că Johanson era singura care chiar își dorea să joace în filmul ăsta.

Una din cursele întinse de această poveste e tentația de a sexualiza androidul. În fond, să nu uităm că secvența emblematică din Ghost in the Shell e cea cu formarea androidului. Un trup gol de femeie.

Aici s-ar putea să fie și meritul lui Scarlett, și al regizorului – reușește să scoată orice urmă de tensiune sexuală din scenă, păstrând foarte bine spiritul poveștii.

GITS e atmosferic – readuce estetica cyberpunk, chiar dacă nici regizorul, nici scenariștii nu se ridică la înălțimea posibilităților. Ocazia e parțial ratată acum, dar cum e singurul film din categoria asta din ultima vreme (poate remake-ul de la Blade Runner să mai fie, în rest nu prea știu), m-am mulțumit și cu atât. Noir dar nu suficient de noir, cyberpunk dar nu suficient de cyber, și, din fericire, foarte puțin punk, GITS e un punct de început. Cred că se poate re-aprinde pasiunea pentru cyberpunk cu niște oameni care chiar să înțeleagă cum funcționează tehnologia.

9 Replies to “Ghost in the Shell (2017)”

    1. A picat la fix clipul tău! Tocmai ce îi explicam cuiva că e o aiureală să crezi că “white washing” și “cultural expropriation” sunt niște teme reale de discuție pentru minorități.

  1. mie clar mi s-a părut cei mai bun film pe anul ăsta. deși tot timpul or să fie mofturoși d-ăștia cu nasul pe sus care “au citit cartea”. :-))

Comentariul tău