Greșeli

Evit cu îndemînare ‘subiectele zilei’. Toată lumea are o opinie expertă legată de bac, sau de procesul lui Felix, sau de hepatita bulgărească sau de roșiile cancerigene, țuguiate, ale pușcăriașului Menci. Și eu am o opinie despre fiecare din lucrurile astea, dar în seara asta mă simt un pic melancolic, și vreau să vă scriu despre greșeli. 

Mi-am pus de multe ori întrebarea „de ce scriu în română?”. Româna e o limbă dificilă, în ciuda a tot ce urlă patrioții neamului. E o limbă inexpresivă, ineficientă. De fiecare dată, proto-românii vor ‘răspunde’ cu „dor”, cuvîntul intraductibil. Cuvîntul e intraductibil, sentimentul nu există. Englezii consideră că dorul e o stare ce te caracterizează, și, cu alte cuvinte, ești „wistful”.

Răspunsul e că scriu pentru că la un moment dat am ales greșit. Acum vreo zece ani, jurnalul meu pe deviantArt era în engleză, prietenii mei de-acolo înțelegeau perfect ce aveam de zis. Dar cînd jurnalul acela s-a transformat în blog, am decis să scriu în română. E o greșeală. Din multe puncte de vedere, e o greșeală; 99% dintre oamenii interesanți pe care îi cunosc știu engleza.

La început nu scriam corect românește. Scriam fără diacritice, cu sh și tz. Prin groapa de gunoi a internetului se mai găsesc texte de-ale mele cu sh și tz. O greșeală extraordinară. Mi-a fost necesar un exercițiu deosebit pentru a mă detașa de acest stil de scriere. Căutînd varianta corectă de scriere am dat peste motivația lui Pruteanu în a alege ‘î din i’. Am ales î din i, dar l-am păstrat pe ‘sunt’ – o greșeală, chiar din partea lui Pruteanu, și al altora care m-au considerat inconsistent. Acest blog se scrie, de mai mult de 7 ani, cu î și sunt. O greșeală.

Uitîndu-mă peste deciziile mele văd o sumedenie de greșeli. Văd locurile unde alții au făcut mai bine ca mine, au reușit mai bine ca mine, și nu văd lucrurile unde am mers mai departe decît ei. Deciziile sunt un lucru dificil, mai ales atunci cînd sunt ireversibile. Deciziile duc la greșeli. Întrebat într-un interviu despre ‘cum ia decizii’, Linus Torvalds a spus (parafrazez): „prefer să nu iau decizii. Prefer să ascult ambele părți, și apoi să întreb: dar putem să facem ambele variante cumva?”. Momentul ideal e cînd deciziile pe care le iei îți păstrează opțiunile deschise.

Dar indeciziile duc la greșeli și mai mari. Doar pentru că deciziile pot fi proaste nu înseamnă că nu trebuie să le luăm. O decizie amînată prea mult poate fi o greșeală mai mare decît oricare dintre opțiuni. Lumea în jurul nostru se schimbă; dacă noi nu ne schimbăm, vom rămîne pentru totdeauna izolați.

Mă miră decizia generației ‘bătrîne’ de a nu mai lua parte la viața socială. Mă refer la pensionarii care au decis că ei nu vor învăța limba engleză, că ei nu vor să călătorească în afara țării, că ei nu vor să știe cum funcționează calculatorul. Că facebook e diavolul, că așa le-a zis cineva la televizor. Te întrebi de ce au ales să se izoleze într-o viață pe care o urăsc, într-un mediu care aleargă în jurul lor? Oare nu văd că a se opune curentului cere mai multă energie, dă mai multă nefericire și nu aduce nimic bun?

Zilele astea, o generație de elevi învață pe pielea lor care e costul unei greșeli perpetuate încă de cînd erau ei în fașă. Vorbesc, desigur, de cifrele horror de la examenele de bac. Nu ei au făcut greșelile respective. Greșelile generației care abia dacă e calificată să ne servească cartofii pai la McDonalds începe de la greșelile părinților lor. De la faptul că părinții lor nu au știut să țină capul sus, să fie verticali, să își educe copiii, să le dea cei 7 ani de-acasă.

Acum ei sunt puși să plătească pentru aceste greșeli, și pentru greșelile lor proprii, după ce patru ani au stat în școală fără să se întrebe de ce se duc acolo. Apoi, la final, au aflat că visul lor de școlarizare s-a terminat. Au 18 ani, și trebuie să pună mîna să facă ceva.

Și nu vor face.

Dacă e ceva ce am învățat din greșelile mele este că greșelile ne vor urmări la nesfîrșit… dacă nu ni le asumăm și nu ne împăcăm cu greșealile respective în viața noastră. Aud de copii de 18 ani care se sinucid din cauza rezultatelor la școală. Ce poate face un copil (la 18 ani nu e altceva) să arunce la gunoi toate alternativele pe care i le poate oferi viața?

Vinovăția. Nimic nu face mai mult rău ca sentimentul de vinovăție al copiilor care au eșuat, al părinților care refuză să-și vadă eșecul și decid că singurul răspuns posibil este o bătaie soră cu moartea. Sentimentul ăsta ne poate împinge la niște lucruri oribile. Ne poate împinge să-i rănim pe cei din jurul nostru, să cerem imposibilul de la ei. Ne poate împinge să acceptăm lucruri și situații doar pentru a-i satisface pe cei din jurul nostru. Și renunțăm la viață, real sau simbolic, din cauza celorlalți.

Personal, am învățat din greu să mă lupt cu vinovăția. Nu am reușit să înving întotdeauna. Încă mai sunt momente din școala generală de care îmi amintesc cu un sentiment de extraordinară rușine. Cu cît sunt mai îndepărtate în timp, cu atît sentimentele astea de vinovăție sunt mai grele, pentru că îți dai seama că deciziile tale de atunci ar fi putut să-ți dea o cu totul altă viață. Dacă nu aș fi luat sfatul lui X și m-aș fi dus la București? Dacă aș fi renunțat de tot la facultate și m-aș fi dus direct la interviuri de job de programator? Nu aveam nevoie de o diplomă, și în ‘98 aș fi putut să fac parte din boom-ul .com. Dacă în clasa a VII-a nu aș fi… oh, și tot așa.

Viața mea s-ar fi putut desfășura în mii de feluri. De bine, de rău, sunt aici și acum, în scaunul de la mine de acasă, scriind despre greșeli. Și există un singur verdict.

Tot ce a fost pînă acum e neschimbabil. Putem alege ce facem mîine, ce facem poimîine. Putem fi fericiți, sau putem să ne simțim vinovați. Vinovați că nu facem pe placul altora, vinovați că nu îi satisfacem pe cei din jurul nostru, că nu ne sacrificăm pentru ei. Ne putem simți prost pentru că nu le facem pe plac celor din jurul nostru. Poate alegerea pe care o facem nu o să fie pe placul țațelor de pe uliță, sau poate cineva apropiat va considera că îi e rușine cu ce decizie ai luat. Sau poate tu vei fi nemulțumit cu decizii pe care le iau alții.

Tot ce trebuie să-ți amintești e că deciziile tale sunt ale tale. Sunt lucruri grele, dar viața ta e în mîna ta, și doar a ta. Că indiferent de cum decurg lucrurile, inima ta bate separat de a celor cărora simți că le datorezi ceva, sau de a celor cărora simți că îți datorează ceva. Că viața ta are un curs a ei, independent de al celor din jur. Că dacă vrei să fii respectat trebuie tu însuți să respecți.

„Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Din păcate, prea mulți profesează acest îndemn creștin neiubindu-se pe sine; un lucru poate de neimaginat în Iudeea începutului de secol I. Oamenii se urăsc pe sine, pentru că nu sunt în stare să-și accepte greșelile.

De-asta, mă uit cu milă la oamenii care se cred niște etaloane de moralitate. Oamenii care dau lecții despre cît de perfecți sunt ei, și cît de perfecte sunt soluțiile lor pentru viață. Milă, nu altceva.

Așa că, elevi de bacalaureat, mulți dintre voi ați picat, alții nu v-ați înscris… Nu contează. Viața merge înainte. Reperele pe care le pun alții sunt învechite, sunt lipsite de valoare. Nu uitați, sunteți atît de valoroși cît reușiți să vă ‘serviți’ societatea din care faceți parte. Nu contează diplomele, și niciodată nu au contat. Capul sus, fiți tari, și încercați să vă găsiți alt drum în societate. Un drum respectabil. Cunosc oameni cu diplome care sunt complet lipsiți de caracter, și cunosc oameni de succes care nu au terminat nicio facultate.

Doar, înainte, acceptați-vă greșelile. Altfel veți fi părinții care vor greși pentru copiii voștri, și îi veți băga mai adînc în mlaștină.

Și cînd cineva vă judecă, priviți-i cu milă. Suferă pentru că nu știu să-și accepte greșelile și să-i respecte pe oamenii din jurul lor.