Homeschooling-ul nu e ceea ce credeți voi

O națiune cu WC-ul în curte s-a apucat să discute despre cât de bine sau rău e că Dana Nălbaru și cu Dragoș Bucur și-au scos copilul din sistemul de învățământ de stat și îi fac home-schooling. E amuzant poate și pentru că home schooling-ul nu e reglementat sau înțeles în România și, mai mult, învățământul în România e obligatoriu până la 10 sau 12 clase (nu mai știu exact). Și au început oamenii să se îngrijoreze. Problema lor? Copilul nu ar avea parte de suficiente interacțiuni sociale. „Mă gândesc doar la ce pierde un copil: interacțiunea, socializarea, competiția… În lipsa lor, va fi un introvertit, la limita handicapului” spune unul din contactele mele din Facebook, dl. Adrian Teacă (și am selectat replica dumnealui pentru că e reprezentativă și include cam toate părerile pe care le-am auzit).

Probabil interpretarea greșită vine de la faptul că „HomeSchooling” s-ar traduce prin „școlarizare acasă”, și drept urmare, rumânul obișnuit să iasă din casă doar la ocazii speciale și dacă e evacuat cu forța din apartament presupune că copilul va fi închis în casă. Mai mult, probabil oamenii presupun că vine un profesor și stă cu el într-o cameră în timp ce copilul se plictisește sinistru și urăște absolut tot ce i se întâmplă. În plus, presupunerile sunt că nu va interacționa cu alți copii, pentru că rămâne blocat în casă. În cazul copilului Danei Nălbaru mă îndoiesc că va fi cazul – homeschooling pentru el va însemna cel mai probabil călătorii și vizite prin muzee, va însemna interacțiuni cu alți copii care sunt educați la fel. Și, probabil, profesori mult mai buni.

Toată lumea insistă că sistemul de învățământ „la grămadă” e mult mai bun decât orice fel de educație ar putea primi acasă. Haideți să vă zic un pic despre mine, că și eu sunt un pic de home-schooled.

În ultimul an de grădiniță am refuzat să mă duc. Refuzul, extrem de violent, se datora unor palme primite de la educatoare, și maică-mea a decis că e mult mai înțelept să rămân acasă. În anul acela am „suferit” enorm, nu m-a bătut nimeni și ieșeam din casă și mă plimbam prin cartier când aveam chef – și când mă plictiseam citeam din cărțile din biblioteca de acasă. În clasa I-a citisem jumătate din seria Jules Verne (că atât achiziționaseră ai mei).

Când am intrat în clasa I-a, școala era locul unde mergeam să mă plictisesc. Nu aveam voie să citesc în timpul orelor, și vreme de luni întregi a trebuit să asist la 40 de oameni silabisind fiecare în parte. Școala nu a făcut foarte multe pentru mine – am devenit mai introvertit, neprimind suficientă atenție și fiind printre cei de la care așteptările au fost întotdeauna înalte – presiunea pusă pe mine de către învățătoare a fost de așa natură încât m-am închis în mine. A trebuit să rup prieteniile cu cei din cartier, și am legat alte prietenii noi, așa de strânse că nu mai vorbesc cu nimeni din generală din clasa a IX-a.

Fiecare oră era tortură. Orele de matematică, română, erau o plictiseală cruntă – eu făceam încă dinainte de școală calcule în miliarde, înmulțiri cu multe cifre, citeam fluent. În schimb, trebuia să-i ascult pe ceilalți cum silabisesc: „m, a, m, a, ma-ma, mama”. Școala m-a ținut în loc. Socializarea a fost minimală și competiția nu m-a pasionat niciodată: mi s-a spus că eram în continuă competiție cu Ioana, fata de nota zece a clasei, doar că mie nu-mi păsa de ce note are ea, și după ce am observat pe pielea mea cum „competiția” din clasă era aranjată nimeni și nimic nu m-a mai convins să fiu competitiv.

Practic, sistemul public de învățământ a însemnat pentru mine o regresie care s-a întins de-a lungul a 16 ani. Pentru mine a însemnat un constant pas înapoi, și cel mai probabil, motivul pentru care am realizat mai puține decât aș fi putut.

Sistemul public de învățământ pornește de la presupunerea că toți copiii trebuie să se dezvolte identic. Și nu e adevărat – nu numai că copiii nu trebuie să se dezvolte identic, dar nici nu o vor face. Unii au nevoie de mai multă atenție la scriere, alții la citire, alții la matematică. Unii au mai multă deschidere spre desen, alții spre muzică, alții spre calcule matematice. Unora le place mai mult franceza, altora engleza, alții îți zboară prin trei limbi străine, și, în fine, alții vor avea probleme de înțelegere de limba română.

Sistemul public de învățământ ar trebui să intervină acolo unde părinții nu-și permit să își crească copilul sau nu au timpul necesar. Și multă vreme, propaganda comunistă a enunțat că locul fiecărui om este la muncă vreme de 8 ore. Nimic mai fals, și societatea modernă ne arată că există încă femei care preferă să stea acasă. Și nu mă refer de țărani săraci, vorbesc de țăranii bogați, ăia cu mașini scumpe din București. De ce îi obligăm pe ăștia să-și trimită copiii în grija unor profesori care împart 50 de minute la 25 de elevi. Practic, în medie, copilul vostru va primi atenția unui profesor vreme de 2 minute pe oră. Repet.

2 minute pe oră. Pentru asta trimiteți copiii la școală, pentru cel mult zece minute pe zi. Da, există activități de grup, dar asta nu înseamnă foarte mult – mai ales când ai de-a face cu un sistem de învățământ sub-dotat.

Și acum, întrebarea: e bine că Dana și Dragoș vor să-și crească copilul acasă? Eu zic că da – angajații în sistemul de învățământ sigur nu o să fie de acord cu mine, dar nu îmi pasă. Tu nu ai vrea să faci ce e mai bine pentru copilul tău? Încă nu am văzut copil care în clasa a VIII-a să vorbească la fel ca tipul ăsta de mai jos – totul datorită sistemului de învățământ. Din contră, pentru mine sistemul românesc de învățământ a fost o piedică și un pas înapoi – coroborat cu niște profesori care nu au văzut că declinul meu școlar se datorează lor, nu capacității mele, și cu faptul că părinții mei nu au avut bani să-mi cumpere meditatori și să îmi cumpere locul în față la diversele activități.

Apropos, dacă învățământul românesc e așa grozav că nu e nevoie de homeschooling de ce fac profesorii bani din meditații? Ăla nu e home-schooling?

PS: Doar ca să clarific: nu cred că homeschooling e soluția pentru toată lumea. De fapt, mi-aș dori un sistem de învățământ public care să nu transforme homeschooling-ul într-o alternativă necesară. Nu avem acel sistem de învățământ, însă, și de-asta cred că decizia lui Dana și Dragoș e bună având în vedere situația actuală.

PPS: Am uitat să precizez: homeschooling presupune că la sfârșitul anului cineva autorizat verifică nivelul copilului. Nu e lăsat de capul lui vreme de 12 ani. Și să nu confundăm home-schooling-ul cu oamenii autodidacți.