Identitatea, pretext de polarizare

TL;DR O divagație prelungă despre problema identității, sau un pretext ca să mai necăjesc niște cititori.

Pretext și context

Zilele astea am ascultat un episod de podcast din seria Age of Manliness (#751) - un episod despre creșterea numărului de oameni care se identifică ca „nimic” din punct de vedere religios. Invitatul, Ryan Burge, observase în 2018 că cei care trec ca „nimic” la religia cu care se identifică într-un sondaj anual standardizat din SUA este din ce în ce mai mare, și întrece numărul catolicilor sau metodiștilor. Omul e un pastor și un profesor de științe politice, iar observația asta într-un tweet din 2018 l-a făcut celebru. Acum a scris și o carte, iar episodul respectiv face parte din turneul lui „de lansare a cărții”. E un episod interesant pe care vă recomand să-l ascultați dacă aveți ocazia.

Ideea exprimată destul de simplu e că acum sunt undeva la 25% de oameni care trec „nimic” la religie. În același timp 6% se declară atei, și un procent destul de mic agnostici - în același timp procentele oamenilor care cred într-o divinitate sunt undeva la peste 90%. Sunt mai multe aspecte de discutat aici, și probabil că cel mai influent aspect recent este importanța mărită a Internetului în viața indivizilor; în podcast se discută despre secularizare ca „demagicare”, adică renunțarea la gândirea magică de tipul „Dumnezeu aduce ploaia” și abordarea gândirii științifice de tipul „ploaia va surveni datorită convergenței unui front atmosferic bla bla bla”. Doar că un aspect mai important acolo nu e neapărat secularizarea, ci neidentificarea într-un șablon sau cult deja existent. Încă un aspect interesant este că în momentul ăsta în SUA ateii sunt cea mai activă sectă religioasă, o chestiune la care intelectualii atei din România fac bulbuci când o discută.

Dar recunosc că acest episod de podcast, care e vag legat de subiectul pe care vi-l propun mai jos, este doar un pretext. Ascultându-l nu pot să nu reflect asupra absenței unor resurse similare în România. Există ceva informații, dar cu toții suntem foarte suspicioși în legătură cu corectitudinea acestor date. În 2011 aveam 0.21% oameni fără religie sau atei, și mă gândesc că fie îi cunosc eu pe toți personal pe nume, ori statistica e greșită. Fiind o statistică făcută de statul român, aplicând Corolarul Eftimie, singurul lucru pe care îl cunoaștem este că lucrurile nu stau așa, pentru că statul minte în absolut orice declarație oficială.

Statistica asta e importantă pentru că pune bazele unor discuții mai serioase. De exemplu discuția aia cu „nu vreau ca banii mei din taxe să meargă la culte” e nulă pentru că cei care nu aparțin de un cult sunt 0.21%. Avem mai mulți oameni care n-au absolvit clasa I decât atei și oameni neafiliați religios. Dar închid această paranteză pentru că scopul meu nu este (încă) să discutăm despre religie - doar să încadrăm subiectul care urmează.

Omul este un animal social dacă e să ne luăm după Aristotel, și un biped fără pene, dacă e să-l credem pe Platon. Nu ne ajută definiția lui Platon, dar sugestia lui Aristotel ne ajută să-nțelegem nevoia oamenilor de a socializa, de a se integra, de a fi recunoscuți și acceptați de cei din jurul lor. Într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai la distanță unii de ceilalți - că stau la doi metri distanță sau la zece mii de kilometri, distanța a devenit cea mai democratică componentă a comunicării moderne. Un aspect nedorit adus de pandemie a fost că oamenii au fost obligați să stea în aceeași casă cu oamenii cu care au ales să-și ducă viața împreună; și pentru majoritatea alegerile care păreau foarte bune acum doi ani sunt considerabil mai regretabile acum. Chiar și-așa, fenomenul despre care vreau să vorbesc este unul mai vechi, doar amplificat și dus către concluzia naturală de condițiile recente.

Și acest fenomen e afirmarea identității. Am auzit din ce în ce mai des discuții despre „identity politics”, cu sub-genuri precum „gender politics”, „LGBTQ+”, „drepturile minorităților sexuale”, sau, în funcție de ce organ de dezinformare urmăriți, „privilegiile minorităților sexuale”. Vreau să explic cum văd eu problema identității și ce anume mă confuzează în legătură cu afirmarea identității.

Și pentru a completa contextul, nu sunt nici sociolog, nici psiholog, nici părerolog profesionist, opiniile mele fiind prea puțin citite pentru a „influența” pe cineva. Îmi notez ideile pentru mine, un proces care mă ajută să mi le clarific. Dacă cineva e nervos că nu cunosc psihopedagogia identității, sau că nu înțeleg etapele de formare a unei identități, sau orice altă bazaconie, puteți oricând să vă luați notițe pe foaia voastră personală și să o dați la liber la citit pe net, argumentând mai serios decât o fac eu aici.

Textul ăsta o să supere câțiva oameni care o să-l citească. Școala de la Brașov lovește din nou, în fond sunt tartore acolo peste cursul de făcut prieteni online. Ca equal opportunity offender, vă invit să citiți până la capăt înainte de a vă ofensa, nu de alta, dar subiectul e enorm.

Afirmarea identității personale: descriptiv vs. prescriptiv

„Salut, sunt Dorin.”

Identitatea mea începe și se termină acolo. Nu m-am mai gândit de foarte multă vreme la „cine sunt eu” și, poate cel mai grav, nu-mi amintesc deloc cum este să simți nevoia să precizezi că identitatea ta e mai puțin individuală decât cea a afirmării individuale. În ceea ce privește identitatea există, pentru mine, o singură modalitate de a o identifica: identitatea e una, a individului, iar individul răspunde pentru întregul identității sale. Singurul motiv pentru a atașa mai mult la o identitate este pentru a obține privilegii în diverse contexte; orice clarificare în legătură cu identitatea proprie este doar plasarea în context a eului.

Ce vreau să zic e că toate trăsăturile mele sunt elemente ale identității mele, nu suprastructuri identitare. Sunt român, dar nu sunt român ca toți românii. Sunt programator de meserie, dar nu mă simt inclus sau reprezentat când cineva se adresează „programatorilor”. Sunt bărbat și alb, dar nu mă simt reprezentat în „the white male”, nici în instituția „patriarhatului” de care se tot vorbește. Fiecare din aspectele astea sunt niște elemente de identificare.

Poate e problema mea, dar cred că identitatea este o chestiune descriptivă, nu prescriptivă. Identitatea mea e descrisă într-un fel dar nu mă obligă la niciun tip de contract scris sau nescris pe care nu l-am semnat, altul decât cel referitor la cetățenia română și legile care mi se aplică prin prisma acestei identități (o să păstrez subiectul cetățeniei pentru mai încolo, poate chiar un alt articol). Ideea e că deși sunt bărbat, am un unicorn roz pe birou, deși sunt român comunic mult în limba engleză și nici nu consider că e de datoria mea să reglementez ce fac oamenii în pat și cu cine. Pe de altă parte, dacă sunt român nu înseamnă neapărat că vorbesc limba română. Nu înseamnă neapărat că m-am născut în România, sau că am părinți români. Chiar dacă sunt bărbat nu înseamnă că am mașină și conduc. Și tot așa. Un aspect al identității mele nu mă obligă la nimic (cu excepția respectării legilor statului, cum ziceam). Și ca paranteză, asta nu elimină ideea respectului față de cei din jurul meu. Dacă, de exemplu, cei din jurul meu vorbesc în română nu o să mă apuc să vorbesc în engleză doar pentru că „toată lumea ar trebui să știe limba engleză”.

Stânga și politica identității

Poate cea mai vocală treabă pe tema identității este afirmarea concretă a identității de către oamenii preponderent progresiști. Discuția, sincer, devine extrem de obositoare, fiind cuplată cu politica de gen, unde mișcarea pentru acceptarea minorităților sexuale a devenit un talmeș-balmeș (termen rasist, apropos) de identități fragmentare care au nevoie de afirmare. Și dacă e în natura mea să accept dreptul oricui de a-și trăi viața cum dorește cât timp respectă libertățile mele și nu îmi invadează viața cu felul lor de-a fi (că le place Țzancă Uraganul, Vivaldi sau Bormașina la ora 9 seara), discursul despre cum „eu sunt X și tu trebuie să schimbi felul tău de a fi pentru a-mi acomoda propria existență” devine sufocant.

Un detur mic: când vorbim despre LGBTQ+ vorbim despre trei orientări sexuale (care sunt cât se poate de justificate și cu care nu am nicio treabă) urmate de o sumedenie de afecțiuni de ordin psihic și fiziologic. Din păcate oamenii din zona LGBTQ+ au pus la un loc minoritățile sexuale cu probleme care ar trebui discutate mai degrabă cu specialiști în medicină - iar sugestia că cele două grupe de probleme ar trebui despărțite duce întotdeauna la conflicte. Mai mult, problema literelor de după LGB a dus la scindarea unei mișcări vechi de mai bine de 100 de ani, cea a feminismului, iar în unele părți ale internetului TERF (Trans-Exclusionary Radical Feminist) este un termen derogatoriu adresat unor persoane care luptă pentru drepturi egale ale femeilor dar nu sunt de acord ca bărbați cu o operație estetică să snopească în bătaie alte femei în ring.

Apoi, avem problema pronumelor. Te-ai gândi că pronumele nu ar fi o problemă într-o limbă și cultură care are un pronume neutru, „they/them”. Nu doar că e artificial, ci e cât se poate de corect să te referi în limba engleză la cineva ca „they” sau „them” - o găsești în texte vechi de sute de ani, deci nu e o inovație. Însă în ultima vreme a devenit aproape obligatoriu în Vest să îți atașezi pronumele profilului personal. Nu o să fac o istorie a acestui gen de decizii, dar e clar că se manifestă mai ales în pătura activă pe social media, foarte des privilegiată și urmărită de un complex de superioritate deghizat sub forma asumării vinii pentru nenorocirile altora. Nu neapărat nejustificat, dar nu ne apucăm acum să facem o critică a capitalismului și colonialismului, nici a ștergerii culturale a popoarelor mici, nici despre rasismul și civilizația occidentală, niște teme care merită propriile lor articole.

Revenind la ceea ce discutam, percepția mea e că subiectul pronumelor este artificial și agresiv promovat în zona anglofonă. Pur și simplu dacă nu cunoști genul unei persoane folosești they/them, o chestiune pe care oameni de acum sute de ani știau a o face, și oamenii de azi nu mai știu. Faptul că există o soluție evidentă, ușor de atins fără niciun fel de compromis de o parte sau de cealaltă, dar că problema pronumelor încă mai e o treabă spinoasă în discursul public arată doar că pronumele sunt de fapt un pretext pentru menținerea unor tensiuni sociale, nicidecum o problemă reală pentru spațiul public. Iar cei care își pun pronumele în profilele publice în spațiul anglofon nu fac decât să prolifereze această neînțelegere.

Notă: Problema e mult mai spinoasă când vorbim de limba română, pentru că genul non-binar are mai multe aplicații care nu țin neapărat de o alegere personală. Roxana are o explicație mai pe lung aici. Dau acum această notă pentru că intru în detaliu mai jos și nu vreau să rup explicația cu încă o paranteză.

Dar cine vrea pronume diferite? Revolta contra genului binar este probabil cea mai ciudată conversație intelectuală pe care o poți avea, cel mai des pentru că oamenii care argumentează într-o astfel de conversație împrumută informații din biologie, chimie, psihologie, psihiatrie, și medicină în general fără a avea nici capacitatea de a înțelege informațiile aduse pe masă, nici de a le interpreta. Pentru că da, deși ai informațiile care ție ți se pare că îți sprijină argumentul, înțelegerea a cum se interpretează o informație e mult mai importantă decât, uneori, informația în sine. Exemplu: vaccinurile de tip MRNA, și cum au fost primite ele de societate. În fine, ideea e că orice conversație pe tema genului binar vs. non-binar ajunge să fie deviată, nu pentru că discuția nu are merite, ci pentru că subiectul e multi-disciplinar și implicațiile sunt destul de importante.

Ce am înțeles eu din discuția despre genul care nu e doar feminin și masculin, și stabilit de la naștere, e cam în felul următor (urmează o simplificare care va jigni orice genetician în viață). Cromozomii sunt de două feluri, XX (femeie) și XY (bărbat), dar există cazuri de oameni cu XX care s-au născut cu organ sexual masculin și invers. În plus, diferențierea genurilor e plasată pe un spectru - unii sunt mai XY decât alții, la fel unele sunt mai XX decât altele. Mai femeie, mai bărbat, nu doar femeie sau bărbat. În marea majoritate cromozomii ăștia sunt comunicați destul de clar - pentru covârșitoarea majoritate XX înseamnă femeie și niște trăsături specifice, iar XY înseamnă bărbat și alte trăsături specifice.

De-aici o sumedenie de implicații. De exemplu majoritatea indivizilor posesori de gene XX au un corp mai slab dezvoltat din punct de vedere muscular decât majoritatea indivizilor posesori de gene XY. Pe scurt, „femeia e mai slabă decât bărbatul”. Asta nu înseamnă că toate femeile sunt mai slabe ca toți bărbații (greșeală de logică) și nici că nu există femei mai musculoase ca niște bărbați. Doar că la modul general, femeile sunt mai slabe (fizic) decât bărbații. Genul acesta de scurtătură ne ajută să navigăm mai ușor prin dificultățile vieții de zi cu zi. Dacă e de tras o parâmă sau de vâslit o să preferăm cel mai probabil un bărbat, asta nu înseamnă că dacă o avem acolo pe Lisa Carrington nu îi dăm ei treaba aia de făcut. Genul ăsta de scurtături sunt naturale, fac parte din eficientizarea traiului de zi cu zi.

Și nu vorbesc aici dintr-o obsesie pentru eficiență. Nu. Eficiența asta e necesară pentru că oamenii nu sunt capabili să proceseze foarte multă informație. Așa că în momentul în care tu vii la mine și-mi zici „eu sunt Asterix și vreau să-mi zici «zer/zem» când vorbești despre mine și nu vrei să-mi folosești numele”, s-ar putea să fie prea multă informație pentru mine să procesez. Dar, mai ales, s-ar putea să nu empatizez suficient de mult cu tine sau cu motivația ta pentru a-ți accepta această impunere. Mă uit la tine, văd o figură feminină, s-ar putea să-ți zic „ea” și să-ți vorbesc la feminin. Și da, uneori greșești, dar pentru asta ajută stereotipiile de gen - o anumită coafură, un anumit stil vestimentar, toate astea îți întăresc prezența și pot confirma o apartenență la unul din cele două genuri pe care toți ceilalți 6 miliarde și jumătate le recunoaștem instinctiv.

„Dar de ce e important sexul care mi-a fost acordat din naștere? De ce nu pot eu să te anunț exact ce sex simt că am și tu să mă tratezi ca atare?”. Răspunsul este că, sincer, nu e; pentru mine e mai important să recunosc stereotipiile pe care le abordezi. Însă uneori chiar abordarea stereotipiilor genului opus nu ajută deloc când conformația genetică spune clar că tu nu ești ce vrei să arăți că ai fi. Creierul nostru e echipat să recunoască sexul indivizilor din specia umană, deși acele indicii pe care le folosește pot fi și ele date peste cap (întreabă-i pe cei care s-au dus la prostituate în țări exotice). Când limbajul este codat în funcție de gen, ar fi mai simplu să ușurezi treaba celor din jur în exprimare și să le oferi suficiente indicii despre cum să te trateze. De ce te tratează diferit? Vom discuta poate în alt context. Ideea e că dacă vrei să fabrici o identitate diferită pentru tine, și identitatea aia e diferită de ce zice corpul tău, s-ar putea să stârnești doar conflicte cu cererea ta. Și nu, „să fii tratat neutru” s-ar putea să nu fie o soluție dacă stai în România. Ah, Ungaria, Finlanda? Sigur, pleacă acolo, oamenii nu au gen în exprimare, o să te simți perfect. Noi avem gen în exprimare și o să fie foarte teribil dacă vrei să ți se spună într-un fel în care nu e posibil în limba română.

Pe Anchor FM este un podcast numit „Gender Talk” unde vedem cum arată o identitate fabricată artificial care vrea să modifice toată gramatica limbii române pentru acomodarea unei disforii. În episodul patru e invitată Deea, o persoană care insistăx să i se vorbeascăx cu X la finalul fiecărui verbix, adverbix, sau atributix folositix. Din păcate orice am de zis rezonabil despre această idee ar putea fi interpretat ca bullying și ar fi destul de neplăcut, așa că mă opresc la semnalarea prezenței acestei aberații. Dar observați cum de la nevoia de a te auto-identifica a ajuns la nevoia de a impune o realitate paralelă care să acopere întreg universul înconjurător.

O să folosesc un alt exemplu. „Salut, sunt Doh’rin și sunt klingon” este un lucru care poate fi chiar rezonabil și ușor de acceptat de către cineva care are o deschidere către identități ficționale. Pot să bălmăjesc pentru mine cuvinte în klingonă, dar dacă îți arunc în față un bat’leth și te provoc la luptă pe viață și pe moarte pentru că nu mi-ai servit gagh-ul suficient de proaspăt s-ar putea să ai câteva obiecții. Faptul că lumea nu răspunde corect la fantezia mea s-ar putea să-mi spună că fantezia mea nu e acceptabilă social, și dacă vreau să mă integrez în societate s-ar putea să trebuiască să renunț la privilegiile mele nobiliare klingoniene, și să las bat’leth-ul acasă.

Cât de mult mă pot dedica identității mele klingoniene? Foarte mult. Sunt sigur că există un program de operații estetice care să mă facă să arăt ca unul. Aș putea fi chiar un membru util al societății - cine n-ar vrea să fie verificat la certificatul verde de un klingon care să urle „K’plah” după tine când a scanat un certificat valid? Dar dacă încep să fiu supărat de faptul că eu, ca bărbat alb de 40 de ani, nu sunt salutat ca un nobil klingon sau cel mult cu un „nuqneH” aruncat sfidător, lucrurile încep să se complice.

Există cereri rezonabile și cereri mai puțin rezonabile. Pot să mă salut între prieteni ca un klingon fără absolut nicio problemă - și pot să am prieteni care nu-mi acceptă prostia asta. Cât timp eu nu forțez pe toată lumea să mă trateze ca pe-un klingon se cheamă că am făcut un compromis acceptabil. În cercul meu intim ne salutăm cu salutul roman, în afară ținem bat’leth-ul sub trenci. Poate că oamenii din cercul intim îmi pronunță numele cu accentul și râgâitul corect klingonian, iar ceilalți nu.

Identitatea dusă la extrem

Ok, Dorin, dar ce vrei? Dacă eu chiar mă simt femeie în corpul ăsta de bărbat, tu de ce nu vrei să-mi vorbești ca unei femei?

Recunosc că îmi e foarte dificil să înțeleg perfect situația în care se află oamenii care vor să le accept o altă adresare decât ceea ce îmi este direct evident. Din punctul meu de vedere o să lupt pentru dreptul tău de a fi și simți așa cum simți, dar nu-mi impune lucrul ăsta. Acceptă-mă și tu așa cum vrei să te accept și eu - și acceptă că dacă trebuie să schimbi miliarde de oameni pentru a-ți acomoda realitatea alternativă, greșești.

Foarte mulți or să fie supărați când o să validez doar primele trei litere din LGBTQ+. În special legat de oamenii trans. Într-un fel, mă simt și eu acum un fel de TERF, eu de felul meu crezând în egalitate între bărbați și femei. Da, e posibil să vorbim despre o stare psihică, un dezechilibru psihologic pe care nu îl pot înțelege, dar, cum ziceam, ce e după primele trei litere este despre disforie, probleme fiziologice sau psihologice. Tranziționarea la celălalt sex mi se pare un caz extrem de operație estetică. Tranziționarea, ca orice operație estetică are mai multe sau mai puține șanse de reușită - pentru unii este atât de bine făcută încât nici nu-ți dai seama, pentru alții este absolut grotescă, și vizibilă de la un kilometru. Dacă tranziționarea e făcută complet și bine, și atunci tu, bărbat, ești femeie, arăți ca o femeie, îmi va fi dificil să mă adresez altfel decât cu pronumele „corect”, chiar dacă nu e cel primit din naștere. Dar e un risc, nu? Acela că operația nu e perfectă.

Pentru mine cea mai mare întrebare este „ok, ăsta e echipamentul pe care l-ai primit de la naștere, de ce nu îl folosești la maximum?” De-asta militez pentru primele trei litere, pentru că asta îți va permite și ca tu, bărbat, să iubești alt bărbat dacă biologia îți zice lucrul ăsta, iar ca femeie nu ai neapărat nevoie de un penis ca să ai o relație sexuală bună cu femeia pe care o iubești. Sunt sigur că lucrurile sunt un pic mai complicate, dar, cum ziceam, intrăm în sfera patologicului, a bolilor psihice provocate de neconcordanța între material și mental, și cred că acolo nu e un loc unde mă pot pronunța mai departe.

Mă gândesc și la situațiile absolut abominabile în care copii de vârstă școlară (și chiar preșcolară) ajung să mimeze un alt gen decât codarea genetică pentru că simt ei că aia e mai „bine”. Citisem în mai multe articole în The Economist (pe hârtie, scuze de lipsa link-urilor) legate de faptul că ai copii de 14 ani care vor să tranziționeze, și acolo șocul meu e total: la 14 ani habar n-ai ce înseamnă viața, sexualitatea, cum poți tu decide în deplină cunoștință de cauză de faptul că tu ești de sexul celălalt?

De-asta ce am de zis eu mai departe va părea un pic ciudat. Pentru cei care simt „altfel”, există o soluții, inclusiv faptul că:

E ok să ai mai multe identități

O să lăsăm acum progresismul în pace, mai ales că s-ar putea să lovească precum un baros treaba care urmează, dar în momentul în care joc un MMORPG am o identitate feminină - joc eroine. Am construit o identitate pentru jocurile online, și treaba asta e ok. Nu doar eroine, dar și necromanceri. Identitatea mea online e legată de cele patru elemente ale vieții: eroine, necromanție, roșcate și lupi. Bizar, nu?

Mediul online acum ne permite să avem identități multiple și să le explorăm în voie. Dar nici măcar nu e nevoie de mediul online pentru a explora identități multiple și a face jocuri de rol. Am un amic care se ocupă cu lucrul ăsta - și organizează seri de joc în care oamenii își asumă o identitate și o trăiesc uneori cu foarte multă pasiune. Există o sumedenie de forme în care se pot juca identitățile astea - de la simple întâlniri la serate de jocuri de rol (Role-playing games) până la grupuri de reconstituiri istorice, târguri medievale, sau chiar ComicCon-ul ar putea fi un moment bun pentru cei care vor să pună un costum și să impresioneze. Cosplay, role play, lucrurile astea ar putea să permită oamenilor să își construiască niște personalități paralele.

Dar, desigur, aceste identități fabricate sunt doar niște fațete de personalitate, nicidecum identități, veți putea argumenta. Și da, prezentăm fațete întotdeauna în funcție de grupul în care ne aflăm sau contextul în care ne aflăm. În perioada școlară, de exemplu, cu grupul de prieteni suntem exuberanți și rebeli dacă suntem la o petrecere, dar probabil că vom fi niște mielușei ascultători și obedienți în clasă față în față cu diriga. Dar astea sunt fațete, nu sunt identitatea, nu?

Ba cam fac parte din identitate. Revenind la cum am început acest subcapitol, nimeni (sau, mă rog, aproape nimeni) din cei care interacționează cu mine în Guild Wars nu are de ce să creadă că eu nu aș fi femeie. Prezența mea e consecventă din punctul ăla de vedere, este felul în care vreau să fiu tratat în jocurile astea online, și nu e absolut nimic greșit în lucrul ăsta. Și fac treaba asta fără a mă ridica să corectez lumea și să le explic cum anume trebuie să vorbească corect cu mine.

Totuși, de ce vor unii altă identitate „publică”?

Când am început să scriu acest articol am întrebat niște prieteni pe cine să supăr prima oară: pe cei din stânga sau pe cei din dreapta. S-a votat că ar fi bine să încep cu stânga, pentru că oricum se simt ofensați orice aș zice, dar măcar s-ar putea să citească articolul până la capăt.

Hai să vorbim despre fațete de identitate care sunt normative. „Ești femeie deci trebuie să speli, gătești, dai cu mătura, asta pe lângă jobul de 8 ore pe zi”. „Ești bărbat, deci trebuie să bei bere, mănânci mici, să nu speli și să nu gătești, ci să stai să te uiți la meciuri de fotbal”. „Ești român deci trebuie să vorbești românește, să fii ortodox și să urăști străinii care vor să-ți fure țara”.

Urăsc normativele astea, sunt incredibil de limitative și pun ochelari de cal eliminând practic cei mai buni reprezentanți ai speciei. Dacă în situațiile de dinainte vorbim despre niște identități care sunt emergente, care încearcă să iasă din carapacea convenționalului și să aducă ceva nou în societate (și să fie acceptate ca atare), obsesia dreptei conservatoare este să impună șabloane și matrițe inamovibile, condamnându-i pe cei care nu intră la fix în acest șablon.

Problema majoră a dreptei conservatoare este inconsecvența și ipocrizia. Conservatorii români luptă contra minoritățile sexuale, dar cântă cu mândrie „Deșteaptă-te române” unde, în strofa a doua, primul erou al neamului pomenit este un militar bețiv homosexual. Dacă scopul e să vă feriți copiii de homosexuali, Marcus Ulpius Traian, Optimus Princeps, s-ar putea să fie un pericol mai mare pentru ei.

Conservatorii sunt foarte speriați că dacă cineva nu funcționează după principiile lor morale vor fi obligați să adopte și ei acele vicii pe care le au ceilalți. Speriați că homosexualitatea ar fi transmisibilă la distanță prin simpla existență, în special la copii, încearcă să impună legi legate de atracția fizică dintre doi indivizi. Ah, de l-ar fi citit pe Nietzsche: „când te uiți în abis, abisul se uită înapoi”. Un astfel de erou conservator, József Szájer, lucrând cu înfrigurare la elaborarea unor modificări la constituția Ungariei care să clarifice faptul că doar un bărbat și o femeie se pot căsători, a fost prins în mijlocul unei orgii homosexuale în Bruxelles. Un lucru care ar trebui să le dea de gândit ultrareligioșilor care vor schimbări similare în Constituția României.

Spre deosebire de progresiști, care vor să-și impună identitatea asupra tuturor și să fie acceptată fără crâcnire, conservatorii vor să-și impună identitatea asupra tuturor și să fie acceptată fără crâcnire. Că vorbim despre un trecut istoric eroic falsificat, că vorbim despre o afiliere religioasă care e interpretată foarte liberal (hehe), foarte des împotriva învățăturilor creștine pe care le promovează, că vorbim despre un sistem economic disfuncțional, importantă nu e substanța aspectelor identității impuse celorlalți, ci suprafața. Majoritatea celor care le reproșează celorlalți că sunt ne-creștini, sataniști, sau mai știu eu ce, ei înșiși nu prea trec pe la biserică și în niciun caz nu înțeleg prea multe din credința creștină (și vorbesc de creștinism pentru că aia e o zonă pe care o cunosc). Necunoașterea și neînțelegerea propriilor credințe, că e vorba de creștinism, capitalism, știință sau orice altceva, duce la exprimări extreme în baza unor idealuri altfel nobile.

Un alt păcat teribil care afectează conservatorismul e inabilitatea de a face cercetare și a avea flexibilitate în interpretări. E ca omul care vede scris cuvântul „război” și zice că vine sfârșitul lumii. Nu, faptul că cineva e homosexual la tine în țară nu presupune că tu, mascul feroce din Pritoceștii din Deal, trebuie să faci sex cu pădurarul sus la pădure. Iar faptul că tu ești bărbat și te comporți într-un anumit fel nu înseamnă că toată lumea care s-a născut cu un penis trebuie să facă la fel ca tine.

Soluții

Locul unde își dau mâna și progresiștii și conservatorii sunt în câmpul găsirii de soluții. Fiecare are soluția lui, cât mai fantezistă posibil. Progresiștii vor să facă schimbare de sex din secunda în care Ionuț începe să se joace cu o păpușă Barbie. Conservatorii vor să ducă toți homosexualii la biserică, fără să-și dea seama că ei erau deja acolo, și chiar cântă de bucurie la idee. Și ambele atitudini sunt greșite pentru că sunt gândite superficial și fără pic de empatie pentru cei vizați și pentru sine.

Ambele tabere au atitudini care mă-nfioară, pentru că ambele sunt dispuse să-mi invadeze libertatea de gândire și asociere pentru a-și împlini un scop politic, iar scopul politic e întotdeauna canalizat înspre acapararea de putere mai multă, pentru a-mi controla mai tare gândirea și existența. Donald Trump a fost capabil să încerce o lovitură de stat atacând Capitoliul în numele democrației, progresiștii se luptă cu libertatea mea de expresie pentru a garanta că nu spun nimic aiurea despre categoriile defavorizate - garantând că libertatea de expresie a categoriilor defavorizate va fi și ea drastic redusă.

Istoria relativ recentă ne arată că polarizarea politică nu e în esență diferită de culoarea polarizării. Ăsta e motivul pentru care extremismul de dreapta este ilustrat de un partid „național socialist”, iar unul din cele mai drastice exemple de regimuri extreme de stânga este naționalismul lui Ceaușescu. La extreme nu mai contează. Sunteți la fel de urâți cu toții.

Rezolvarea crizei identității e destul de simplă: nu-ți mai vârî identitatea în nasul meu. Dacă vezi că n-am chef să mă joc cu tine de-a Asterix și Obelix nu mă obliga s-o fac; la fel, nu obliga pe nimeni să facă chestii doar în virtutea faptului că e bărbat sau e femeie.

Sunt un pic pesimist, însă. Nimeni din tabăra progresistă nu o să vină să accepte faptul că oamenii nu vor să vorbească stâlcit doar ca să acomodeze o disforie. Nimeni din tabăra conservatoare nu o să vină să explice celor ca el că oamenii nu trebuie să facă sex cu copiii doar pentru că un bărbat se iubește cu un alt bărbat și au relații consensuale.

Și nu pentru că nu există oameni în taberele respective care să vadă treburile astea cu claritate. Majoritatea celor din tabăra progresistă strâmbă din nas când aud Asterix vorbindix ca unix descreieratix. Biserica nu prea are foarte multe de comentat contra homosexualității (Iisus nu prea ne zice de homosexuali multe lucruri, ci ne vorbește de iubire, iar biserica vorbește mai degrabă despre desfrânare, de tentații și alte chestiuni). Nu pot însă să o admită pentru că în momentul în care îți arăți propriile slăbiciuni, propriile defecte, îți dai seama că „tabăra ta” pierde. Și când ai un inamic atât de puternic ca „tabăra ailaltă”, nu poți să-ți arăți slăbiciunea, într-un exemplu de masculinitate sau feminitate toxică, cum vreți să numiți treaba asta.

Eu o numesc polarizare spre extremă. Ăsta e fenomenul care face ca în tabăra progresistă feminismul să fie condamnat să susțină că femeile trebuie să aibă drepturi egale și, în același timp, bărbații care vor să intre în toaleta femeilor trebuie doar să spună că se simt femei. De-asta drepturile minorităților sexuale sunt amestecate cu discuții despre disforii, boli psihice sau deranjamente fiziologice - polarizarea presupune strângerea tuturor ideilor într-o singură umbrelă, cea a „progresismului”. Cei care au cea mai mică obiecție la unele erori de judecată, vezi TERF, sunt aruncați în afară, eliminați din conversație, și pedepsiți mai aspru decât inamicul ideologic. De-asta, în dreapta, capitalismul și biserica și-au dat mâna, deși biserica este părintele spiritual și ideologic al socialismului - mi se pare fantastic să vezi capitaliști condamnând socialismul și lăudând biserica în aceeași frază. Iar eu sunt un exemplu despre cum de la contributor la blogurile de dreapta am fost dat la o parte pentru că încercarea de echilibrare nu corespunde idealurilor extreme ale ideologilor contemporani.

Esența fiecărei tabere este că există un singur răspuns, unul singur, pentru toate problemele. Pe stânga: „trebuie să ne gândim la echitatea socială cât timp această echitate se face în avantajul taberei pe care o susțin eu”. Pe dreapta: „trebuie să ne gândim la libertatea individuală cât timp această libertate corespunde la literă cu ce gândesc și vreau eu”. Puse în scris, ambele sunt de fapt același lucru.

Când urlă la tine în ureche doi oameni, nu prea mai contează care are dreptate. E foarte mult zgomot și e foarte obositor, mai ales când una din ideile tale e că ambii trebuie lăsați să vorbească pentru că dacă le pui căluș s-ar putea să le pui căluș oamenilor care doar vor să ceară ajutorul. Lipsa de empatie e cheia a ceea ce se întâmplă. Și empatia nu se va dezvolta fără comunicare, fără interacțiune între părți, fără întâlnirea pe un tărâm neutru unde să putem discuta și asculta mai mult (și vorbi mai puțin).

Cei care au ceva mai multă memorie decât mine își vor aminti că la începutul articolului vă vorbeam despre un podcast, și încă e neclară legătura. Acolo invitatul, un pastor metodist, parcă, povestește despre rolul bisericii în societate, și faptul că acum 30-40 de ani, indiferent de culoarea politică, americanii mergeau duminica la biserică și stăteau unul lângă altul, fie că erau democrați, fie că erau republicani. Era locul care le permitea să vadă că dacă au opinii diferite sau chiar comportamente diferite, sunt totuși la fel într-o formă sau alta. Biserica, zice omul, construiește poduri între oameni. Lucru care îmi amintește de titlul prelatului de la conducerea bisericii catolice, anume Pontifex, un titlu purtat de prelatul oficial al religiei păgâne romane, un nume care merge înapoi în negura timpurilor, câteva mii de ani. Prelatul cu funcția cea mai înaltă este „Constructorul de poduri”.

Este nevoie, așadar, de punți, de poduri între oameni, care să ne permită să vorbim, să ne ascultăm, chiar să empatizăm unii cu ceilalți. Din păcate, cum ziceam, nu văd unde ne-am mai putea întâlni și cine ar mai putea media. Nu mai există niciun reper comun pe care să-l folosim ca să putem să ajungem unii la ceilalți.

Fu lung, dar acuși se termină

Poate cel mai greu lucru e să explic că eu nu-mi doresc să supăr pe nimeni, deși sunt conștient că o fac. Cred că există niște soluții simple, dar s-ar putea să mă-nșel. Cred că există o modalitate în care tu poți avea și exprima identitatea ta proprie fără ca eu să trebuiască să memorez la fiecare în parte câte-un pronume și o năzbâtie personală legată de cum i ne adresăm. Sună mai degrabă a pretenții de majestate; eu sunt un republican, pentru mine sunt toți cetățeni, chiar și Asterix. Soluția acolo e să mă accepți așa cum vrei să te accept și eu - și acceptă că dacă trebuie să schimbi miliarde de oameni pentru a-ți acomoda realitatea alternativă, greșești. Chiar dacă e făcut de pe poziția de minoritate, de percepută inferioritate, tot un atac asupra drepturilor individuale este.

Ca să nu mai vorbim despre cei care mimează religiozitatea și credința - o treabă la fel de intimă și personală pe care nu o vreau aruncată în fața mea, și nu vreau să vii tu să-mi tai din ce am voie eu să fac la mine în intimitatea casei mele doar pentru că tu ești ferm convins că există viață mult mai bună ca asta după moarte. Majoritatea celor care își preiau responsabilitatea de a corecta alți indivizi și ce fac în intimitatea lor spun, practic, că sunt agenții lui Dumnezeu, că un Dumnezeu atotputernic are nevoie de Marghioala să pună-n ordine lucrurile pe pământ. Ei se substituie lui Iisus Christos, dar spre deosebire de el nu vin cu vorba și cu pilda, ci vin cu bâta și cu pumnul. Ei înșiși ar trebui să-și regăsească credința, și să vadă că Biblia vorbește despre iertare și înțelegere, despre acceptare și pace, nu despre eliminarea tuturor celor care nu fac cum crezi tu că trebuie făcute lucrurile. Dacă refuzi știința, atunci cercetează-ți credința, o să afli lucruri importante.

Iar pentru cei care nu acceptă nici știința, nici credința, pentru aceia există legea. Nu legiuiți mai mult decât vreți să vi se legiuiască vouă. Atâta zic.

Închei cu conștiința împăcată că nu mi-am făcut niciun prieten cu articolul ăsta. Dar sunt idei pe care nu le-am exprimat niciodată atât de direct, și poate că era timpul. Poate nici nu e complet, poate ar mai fi lucruri de adăugat. Dar deja, la peste 6100 de cuvinte, pare una din cele mai lungi divagații ale mele, și poate e nevoie de o pauză înainte de a da clarificări.