The imitation game (2014)

M-am săturat de filme în care matematicienii sau programatorii (sau oamenii tehnici în general) sunt descriși ca niște nebuni sau inadecvați din punct de vedere social (vezi aici o listă mai lungă). Dacă un om e pasionat de ceva ce publicul larg nu înțelege sau consideră inaccesibil, automat omul ăla e stigmatizat ca nebun fără să aibă vreo afecțiune reală, doar prea mult afect pentru ceva mai interesant decât cocalarismele uzuale.

Teoria codurilor” este un film care ratează povestea, pentru a-i lăsa spațiu de desfășurare lui Benedict Cumberbatch să joace un rol complicat, chiar dacă obositor-clișeistic.

Nu mă înțelegeți greșit; filmul e foarte bun, doar că nu prea are multă legătură cu realitatea și, din punctul meu de vedere, ratează niște povești mult mai faine, altele decât homosexualitatea lui Alan Turing: 

proiectul Ultra, sau povestea femeilor angajate la Blatchley Park, (Wrens) (vezi și Jean Valentine). Parțial, poveștile astea sunt acolo, dar exagerările devin sufocante: Alan Turing e transformat într-un super-spion capabil să cântărească între moartea a sute de oameni de pe un convoi de transport civil și „câștigarea războiului”.

Ca ficțiune e acceptabil. Acțiunea e haotică, cu alternări între trei planuri și cu un detectiv de la poliția din Manchester care are un dialog profund, filosofic, cu un om care aparent nu e capabil să comunice cu colegi de breaslă altfel decât monosilabic. Alan Turing din film inventează de unul singur calculatoarele moderne luptându-se și cu cei care l-au angajat ca să construiască mașina de decriptat Enigma. Legendară confuzia din final, când calculatoarele moderne sunt numite „Turing machines”; amuzant, pentru că lipsește banda de pe care să introduci caracterele((Mașinile Turing sunt mașini de stare finite, sunt un model teoretic util pentru aparatul teoretic/matematic din spatele științei calculatoarelor. Dar problemele curente legate de mașinile de calcul sunt mult peste modelul teoretic al lui Turing și poți trăi foarte bine ca și programator fără să afli în viața ta de Turing.)).

Jocul lui Cumberbatch e la înălțimea ficțiunii. I-au dat un personaj complicat și a reușit să-l facă tridimensional sacrificând pe alocuri realismul și credibilitatea. Și, din păcate, prestația lui excepțională va rămâne de-acum atașată cu Turing; acesta va rămâne în mintea publicului drept un savant autist homosexual. Dacă în 2013 regina Elisabeta a II-a a decis să-l grațieze postum pe Turing, filmul a reușit să readucă stigma publică: homosexual autist arogant și criminal. Și nici măcar nu-i homosexual de-ăla cul, care se îmbracă deosebit și vorbește ca o prințesică.

Alan Turing merita un obituar mai bun decât un Rain Man cu puterea de a decide ca civilii să moară.

PS: La sugestia lui George Damian am găsit în The Guardian un articol despre problemele majore din film.