Implicarea prin neimplicare nu funcţionează

Citesc prin bloguri despre One Day Blog Silence, şi vreau să înţeleg ce e în mintea celor ce propun astfel de omagii.

Înţeleg ce înseamnă minutul de reculegere, şi îi înţeleg felul în care poate transmite un mesaj. Înţeleg că într-o mulţime de 80.000 de oameni, un astfel de moment de reculegere transmite mesajul dorit. Momentul de reculegere SE AUDE, tocmai prin absenţa sunetului.

Dar lucrurile se termină aici. Un alt exemplu: în Parlamentul României se practică protestarea împotriva anumitor prevederi din legile sau regulamentele votate. Un partid întreg îşi ia toate oiţele şi subminează votul. Guess what? Se votează şi în lipsa lor. Şi se înregistrează procent de 90% voturi pentru. Tocmai cînd poţi spune ‘NU’ tu alegi să nu spui nimic. Ăsta e o faţă stupidă a defetismului.

Implicarea prin neimplicare nu are cum să funcţioneze. Dacă eu nu scriu nimic mîine (că parcă mîine e ziua respectivă) în ce măsură omagiez victimele de la VA Tech? Omagiez victimele pentru că… pentru că…?

Tăcerea nu e o soluţie. Tăcerea este omagierea celor care puteau să facă ceva la VA Tech, dar nu au făcut-o. Pentru că ei au tăcut, sau nu au acţionat, de frică, din răutate sau pură ignoranţă.

Cum ar fi o ‘Write a blog about VA Tech – Day’? About the victims of Columbine? About the children that died in Iraq? in Lebanon? in Bosnia? in Afghanistan (under both russians and americans)? In the Russian Gulag? About the children left orphans by wars? Or about these children? (link găsit de Raul)

Nu blamez gestul, nici intenţiile. Blamez faptul că aceeaşi oameni care sunt atinşi de dramele celor de la VA Tech nu sunt atinşi de dramele copiilor care lucrează pentru ei în ţări ca Indonezia pentru haine şi încălţăminte, de exemplu. Sau de dramele copiilor-sclavi sexuali din ţări ca Thailanda… sau, de ce nu, România. Cei care sunt preocupaţi de asta, respectele mele. Ceilalţi, get a fucking grip on reality.

Tăcerea e soluţia facilă. Tăcerea presupune neimplicare, iar neimplicarea e un lucru atît de simplu încît îl poate face orice individ. Mîine voi tăcea pentru milioanele de copii orfani, care muncesc să îşi întreţină familia, care se află în zone de război, se află în zone calamitate sau care au murit prematur. Sunt sigur că tăcerea mea va avea un impact demenţial. ONU şi UNICEF o să îmi ceară prezenţa: “Priviţi, Dorin Lazăr, un blogger ca oricare altul, face ceva pentru copiii în nevoi! TACE! Să îl aplaudăm!”. Pentru această iniţiativă personală aştept premiul Nobel pentru pace, promit că nici măcar nu voi mulţumi, doar voi tăcea cu înţeles cînd voi primi premiul.

Comments are closed.