Impresii de călătorie [Polonia]

În primul rînd mulțumesc ideilor stupide și aproape infame de salvare a documentelor pe care le pune la dispoziție acest blog. Și mai ales pentru felul atît de simplu în care poți recupera un text la care ai scris jumătate de oră, doar pentru a-ți da o eroare. Și o urare sinceră de bine: „duceți-vă în cîștigul meu la loterie” (explicația mai încolo) celor care cred că viitorul este aplicatia web.

Despre ieșirea asta o să vorbesc destul de mult – probabil pentru că am învățat destul de multe despre mine însumi. Și probabil o să uit foarte multe detalii importante, deci o să tot readuc în discuție subiectul acesta.

Să o luăm, totuși, metodic:

Motivul:

Ieșirea se datorează nunții lui Bogdan (fratele lui Sergiu, amîndoi blonzi, amîndoi prietenii mei din copilărie) care a plecat în Danemarca pentru studii, unde și-a și găsit perechea. Anja, o fată simpatică din Bialystok, Polonia, care studiază și ea în Polonia. Motivul pentru care nunta s-a făcut atît de repede este că pe drum e un copil, o fetiță, dar Anja și Bogdan erau deja logodiți, deci să nu credeți prostii (așa cum credeam eu cînd nu știam decît ceea ce Sergiu, cu zgîrcenie, îmi spusese).

România

Plecarea vineri, ora 08.50 (sau pe-acolo) cu trenul care ne duce pînă la Cracovia. De la Cracovia va trebui să schimbăm pentru Warszawa (pentru cei ce nu știu, Varșovia, dar sună mult mai bine în original), și în final pentru Bialystok. Pe la ora 8 dimineața ne întîlnim, sperînd sa nu fi uitat ceva, ne facem contractele de asigurare de sănătate pe 5 zile și ne-mbarcăm.

În același tren cu noi o gașcă de steliști ardeleni care strigau obsesiv aceleași lucruri (cel mai decent era ceva de genul: „Să moară Borcea de supărare că Steaua este în semifinale”). Citez din Sergiu: „Este prima oară cînd nu mă bucur că văd steliști”

Trenul este plin, avem vecini în compartiment. Un pește și doi sighișoreni. Pe sighișorenii dornici de discuții îi reducem repede la tăcere cu un dialog de gen: „Băh, am uitat ceva? Pașaportul? Este. Banii? Asigurarea? Mobilul? Sunt. Mîncare? Avem. Avem și cuțit. Pistolul ți l-ai adus? Dap, și muniție”. Cred că seriozitatea cu care am realizat acest dialog a redus la tăcere definitiv cuplul de sighișoreni. Dar peștele nu era foarte atent la noi, și după ce ne-a cerut cu o voce guturală sa închidem geamul că e răcit (deh, peștele era pe uscat) a început să-și coordoneze afacerile prin telefon. Cele mai interesante afaceri se refereau la „Agnes” și „Franciza” (numele le pun la oha, dar pe undeva pe-acolo sunt) pe care mergea să le ridice din Simeria, dacă nu mă înșel.

Pe drum jubilăm. România e frumoasă, frumusețile păcătoase ale patriei trec pe lîngă noi (păcătoase pentru că era vinerea mare), totul e perfect.

La graniță, vameșii sunt extrem de civilizați. Se vorbește civilizat, se face un control verbal al bagajelor (ce aveți acolo? Haine. Bine.) și mergem mai departe. Eu cu Sergiu încercăm să jucăm o partidă de go (nu prea îi place jocul pentru că nu prea îl știe, și nu îi place să piardă).

Ungaria

În Ungaria devin nervos. Starea mea de nervozitate e amplificată de propriile mele păreri în legătură cu ungurii, și cu așteptările mele în privința vameșilor unguri. În mod ciudat, în Lokoshaza nimeni nu mă pune la zid pentru crima de a fi român. Controlul vameșilor este la fel de sever ca al românilor (adică deloc) și în cîteva minute totul e gata. Mă așteptam să scriu epopee eroice despre ridicarea României din lista țărilor care sunt permanent victimizate, oriunde – în schimb șed, erou veștejit, agățat de geamul murdar al vagonului care face cursa București-Nord – Krakow neînțelegînd de ce nu e nevoie să mă iau de gît cu ei. Spiritul meu combativ adoarme la loc, și după o oră de staționare, în care mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să merg pe jos și să călătoresc doar noaptea ca să nu mă vadă dușmanul ungur la față pornim din Lokoshaza.

Primii pași prin Ungaria (cu trenul) îmi schimbă însă părerea. Nu există nici un om cu gură hrăpăreață de crocodil care să strige: „mănînc români pe pîine” și pistolul pe care îl avea Sergiu la el e inutil (nu, Sergiu nu avea pistol la el, înțelegeți, măh, că-i o glumă). Ieșirile xenofobe din mintea mea se mai calmează pe măsură ce văd Ungaria. Frumos, măcar ce am văzut eu din tren. Toate cîmpurile lucrate totul arăta foarte bine, foarte îngrijit, ceea ce s-ar putea să fie o impresie greșită (mă atenționează cineva), dar impresia pe care mi-a lăsat-o mie este de o reconfortantă existență în care se cunosc locul lucrurilor și lumea își cam face treaba. Inundațiile sunt și la ei destul de mari – văd un oraș care stă la cîțiva centimetri de a fi inundat. Și cam atît. pe la 10 seara, poate mai tîrziu ieșim din Ungaria prin Nidashemeti și odată cu viza de ieșire dispare si teama xenofobică de mîncătorii de români care sunt ungurii.

Slovacia

Nu am apucat să văd nimic din ea. Am mers prin Slovacia doar noaptea și vameșii Slovaci mi-au întrerupt constant somnul, la venire și la plecare, deci Huo lor, nu e vina lor dar n-am ce-i face.

Polonia

Vameșul polonez intră fără pic de civilizație direct peste noi în compartiment, aprinde lumina și strigă ceva în poloneză. Buimaci, ne ridicăm în picioare și căutăm actele, cu figuri de infractori prinși asupra faptului. Vameșul îmi adresează o întrebare, mă uit oblic către el, după care rupe superior un pic de engleză: „Where do you go?” „Poland” „Poland, Poland, but where”. Răspunsul „Fuck you” nu cred că ar fi foarte potrivit așa că îngaim cu greu numele care încă nu-mi intrase în sînge: „Bialystok”. Ne caută de bani, după care iese fără să salute. În spatele lui vameșul slovac (au punct de frontieră comun) vine timid, și ne aruncă viza lui pe undeva aiurea prin pașaport.

Primul contact cu Polonia nu a fost prea frumos. De altfel eram frustrat, pentru simplul fapt că individul s-a repezit în noi nervos, fără pic de maniere, și nici un alt vameș nu mai făcuse la fel. Nici înainte, nici după.

Ajungem în Krakow pe la ora 5 și jumătate. dacă țin bine minte. Cam o oră ne chinuim să înțelegem ce și cum trebuie să cumpărăm. Nimeni în Krakow nu vorbește engleză. Atenție, nu vorbește, pentru că de înțeles înțeleg engleză în stilul în care eu înțeleg poloneză: adică prin semne. Cu alte cuvinte am vorbit engleză prin semne cu tipa de la casa de bilete care a înțeles că trebuie să ne dea rezervare (loc) pentru trenul Krarkow-Warszawa dar nu e în stare să ne explice și nouă lucrul ăsta. Îmi cere totuși 20 de zloți pentru care nu am soluție- doar să îi întind cardul de credit și să plătesc așa (în ciuda instinctului paranoic de a nu-l folosi în străinătate). Totul e ok, ne așezăm pe un scaun, față în față cu o pată de sos de roșii, să zicem (sînge, de fapt, dar să zicem că e sos de roșii) a cărei sursă nu doresc să o aflu. Trenul pleacă la ora 8 fixdin Krakow, nu prea mai avem timp să facem prea multe, decît Sergiu să aibă o adevărată aventură cu o hîrtie de 50 de zloți pe care a dat-o și a primit rest doar de la zece – după care s-a întors la vînzător, încercînd să îl convingă prin limbajul semnelor că mai are de primit 40 de zloți. Reușește în cele din urmă, și cu banii recuperați urcăm în ICCC-ul PKP-ului (Intercity-ul și CFR-ul polonez) spre Warszawa.

Observația numărul 1. Trenul merge cu o viteză amețitoare prin Polonia. Pînă în Krakow Glowny trenul international mergea cu o viteză pe care o credeam supremă – și provoca un zgomot al roților de tren mult mai interesant și mai puțin leneș. Deoarece impresia e pur auditivă, mi-e foarte greu să o descriu, ce e cert: trenul merge prin Polonia cu o viteză dementă. Am făcut greșeala teribilă de a sta pe geamul deschis în ICCC. Diferența de presiune datorată vitezei este remarcabilă (ți se înfundă urechile instantaneu), iar în momentul în care trenul nostru a întîlnit un tren ce venea din partea opusă suflul a fost atît de puternic încît m-a aruncat în spate (și am peste 100 de kilograme, nu uitați).

Warszawa. Gara este enormă. E-NOR-MĂ. Warszawa Centralna este sub pămînt – sau sub o construcție enormă, nu mi-e clar, dar ce e cert este că mergeam tîmpiți prin gară încercînd să nu mai stăm cu limba scoasă salivînd de admirație. Din fericire Sergiu a reușit să afle că trenul spre Bialystok stă să plece în 10 minute și că nu mai avem nevoie de rezervare. Povestea cu rezervarea se repetă în tren, unde avem mare noroc cu o poloneză (nu mai zic că e o poloneză bună, ci de-acum încolo veți presupune că de fiecare dată cînd zic „o poloneză” zic „o poloneză bună”) care știa engleză și a reușit să ne explice (de la conductorul care nu știa engleză) că n-avem nevoie de rezervare decît pentru Intercity și trenurile expres (Expresowa, rulez, am înțeles și eu asta).

Ajungem la Bialystok pe la ora 2 jumătate, și suntem conduși acasă la Anja. Anja e simpatică, scundă, un pic însărcinată :). Tatăl ei, șofer de taxi, ne duce. E divorțat de mama Anjei, așa că nu rămîne – oricum apartamentul ar fi fost Mult Prea Mic ™.

Limba, fetele, orașul

Limba poloneză este … diferită. De exemplu primul șoc. Suntem în Biauîstok. Aflăm cu un pic de șoc ca l (de fapt e l tăiat) se citește u, iar y este î, drept urmare Białystok (care are în el un l tăiat) se citește cum ziceam. Cît despre alte elemente de limbă: înjurăturile noastre clasice conțin foarte multe elemente rusești foarte ușor recogniscibile și de polonezi – singurul cuvînt salvat de această pedeapsă este de patru litere, începe cu p se termină cu ea și înseamnă ceva gen ‘potul’, sau ‘cîștigul total’ la loterie (am o poză ca dovadă). Limba e destul de melodică, îmi place să o aud, dar scrierea e infectă, extrem de complicată. Dar sintagmele de bază: „gin dobrî” (un fel de bună ziua) sau doar „dobrî” dacă ești leneș. „gin cuieu” (mulțumesc). „foarte mult” e ceva de genul: „barzo dobje” dacă nu mă înșel, dar ca străin te descurci cu primele două fără probleme (limbajul semnelor e universal).
Este ciudat cum însă această limbă dificilă pentru noi nu împiedică fetele să fie fantastice. Diferența dintre o plimbare în weekend prin centrul orașului Bialystok și centrul Brașovului: fetele sunt de cîteva ori mai frumoase, fără să expună la fel de multă piele. elegante prin simplitate, și mai ales disponibile, pentru că, pentru a-l cita pe Bogdan „bărbații polonezi sunt unul și același” și așa e, parcă îs toți trași la indigo.

Orașul este frumos. Cochet, dar în cele din urmă plictisitor, cum spuneau cam toate prietenele Anjei. Curat, cu clădiri frumoase, inclusiv două catedrale extraordinare – una roșie, din cărămidă, alta albă, mult mai mare și mult mai impresionantă, cu zid interior. Poate cînd voi reuși să mă prind cum se folosește site-u lacesta voi pune și poze pe măsură.

Nunta

Frumoasă. Simplă. S-a ținut în palatul de căsătorii din Bialystok, care e extrem de frumos și prezentabil, și după aceea s-a mers direct la restaurant, unde s-a mîncat, s-a băut și s-a cîntat pe măsură. Probabil surpriza tuturor a fost că ‘voi nu sunteți țigani’ și în cele din urmă neamul pan-european al Anjei a realizat integrarea României în Europa restrînsă a lor, cu multa vodkă și cu mîncare bizară. (un sfat, cînd mergeți în străinătăți și nu știți ce mîncare să cereți, cereți constant cartofi și friptură. Altfel v-ați putea trezi cu cine știe ce specialități ce vă vor pune în situația tristă de a posti).

Prima parte a nunții s-a tinut cu generația bătrînă, apoi a venit ’tineretul’ adică prietenele Anjei. Cheful a ținut pînă pe la ora 1, și s-a continuat în discotecă – unde din păcate n-am putut merge din cauza cazării mele 🙁 oricum, mai multe poate voi spune într-un blog entry viitor.

Rădăcini

Drumul de întoarcere a fost destul de greu – și mai ales plictisitor. Am avut tren de plecare din Bialystok pe la ora 4, am ajuns în Brașov pe la ora 8 jumătate joi, chiar la timp pentru a prinde eșecul groaznic al Stelei în semifinală. Cu diferența de curs ies la calcul vreo 27 de ore și jumătate. Destul.

Totul a fost ok, nu au fost evenimente, și nu am mai avut temerile paranoice, xenofobe, de la primul parcurs prin Ungaria – într-un fel am învățat cu ocazia asta ceva mai mult despre percepția mea asupra străinilor, și am corectat suficient de mult.

Dar dacă această călătorie a fost un progres în ceea ce privește felul meu de a gîndi cu privire la străini, și mai ales la unguri, alta e situația în legătură cu românii. Pe măsură ce se apropia granița cu România mă întrebam ce părere au ei, ungurii, de exemplu, despre noi. Aveam să aflu într-o gară, cred că Bekescsaba, sau ceva de genul ăsta, în care am avut prima întîlnire cu civilizația românească. Un grup de ‘bișnițmeni’ dar mai ales ‘bișnițwomen’ care au invadat vagonul nostru intrînd violent peste toate celelalte compartimente (al nostru a fost ferit). Pînă în acel moment nimic, dar absolut nimic nu deranjase drumul meu cu trenul – pînă la istericalele românilor ce invadau vagonul. „Popor de gîște”, mi-am zis eu, iar Sergiu, cu amar, recunoștea și el că „au dreptate să ne numească țigani”.

Cam asta a fost. Mai multe mai încolo.