În apărarea muzicii hip-hop

Ştiu, e ciudat ca acest post să vină imediat după postarea anterioară în care mă amuzam pe seama lipsei de sens a unui mare cantautor contemporan, pe numele lui Royce Da 5’9”. Nu contează ce ar putea să însemne numele lui, sau că ar putea să ascundă un nume mult mai puţin sofisticat precum “Smith O’Brien”, sau “Vasile Popescu”. Nu prea contează nici ce spun versurile lui, dar aici el însuşi s-a făcut irelevant, prin lipsa de conţinut.

Dar am primit un răspuns care merită o replică pe măsură, pentru că deşi tind să mă amuz pe seama hip-hop-ului, am avut perioade chiar lungi în care ascultam hip-hop, şi cumva simt că sunt inconsistent faţă de mine însumi.

Este uşor să rîzi de hip-hop, sau să te laşi deranjat. Sigur, an de an vine un nou ‘Chamillionaire’, ‘Snoop Dogg’, ‘Eminem’, ’50 Cent’, ‘Akon’ (niciunul cu numele său de om normal) care să rupă gura tîrgului, şi să facă o mulţime de bani. Îmi închipui că ei ajung în faţa voastră după ce sfîşie o haită întreagă de lupi tineri ce doresc şi ei faima, banii şi posibilitatea de a face o piesă cu cine-ştie-ce-divă-semidezbrăcată-a-momentului în care să se plîngă de gelozia celor care se uită după cîte a realizat el şi să le arate inamicilor lui cît de tare e el şi maşina pe care şi-a inscripţionat-o cu logo-ul lui ce atîrnă de gît, şi care reprezintă afiliaţia lui la o grupare de pierde-vară violenţi, care îl susţin.

Cînd eram mic erau lucruri care mi-au plăcut. Păreau nişte acte artistice, dar mai tîrziu am realizat adevărata lor lipsă de valoare, şi le-am rejectat. Dar cumva, ceva a rămas. Spre exemplu, comparaţi versurile din postarea anterioară cu următoarele versuri (versurile complete aici):

I hear Brenda’s got a baby
But, Brenda’s barely got a brain
A damn shame
The girl can hardly spell her name
(That’s not our problem, that’s up to Brenda’s family)
Well let me show ya how it affects the whole community

Cumva, versurile astea sunt mai bine legate decît dezastrul anterior, şi continuarea (pe care vă o las să o descoperiţi din videoclipul lui 2Pac) se referă la soarta unei mame în vîrstă de doar 12 ani.

Nu vreau să cad în tentaţia de a confunda un singur exemplu notabil cu regula, Am făcut lucrul acesta în liceu, cînd în replică unui articol din revista şcolii am scris un articol intitulat ‘Rap-lica’. Dacă l-aş reciti, de bună seamă, m-aş amuza copios, pentru că argumentele de-atunci erau de bună seamă tembele – ţin minte că mă legam foarte mult de drogaţii din rock şi faptul că în mod ironic articolul anterior conţinea numai exemple de indivizi care au murit drogaţi.

Voi încerca, aşadar, să mă tin departe de ideea că genul hip-hop este singurul care e ‘adevărat’ şi care poate transmite astfel de mesaje. Ar fi o greşeală din partea mea să cred aşa ceva – în primul rînd că astfel de absolutisme sunt imposibile, în al doilea rînd pentru că există atît de multe contraexemple.

Ceea ce pot să fac este să aduc în discuţie argumentele cel mai des întîlnite contra muzicii hip-hop, argumentele care împiedică oamenii inteligenţi să intre în contact cu această ‘regiune artistică’ deosebită.

  1. Violenţa – întotdeauna prea multă. Că vorbim de violenţa fizică: “I’ma pop ya head” sau “o să-ţi zbor căpăţîna”, sau orice alte forme (psihică, de natură sexuală), violenţa abundă în hip-hop, aşa e. Nu îi apăr aici, e vorba de multă violenţă. Dar vorbim de o lume în care Terminator 2 e încă un film cu vînzări record, iar seria Saw e favorita copiilor voştri minori. Cu alte cuvinte, poate că doar fac parte dintr-un curent de violenţă considerată acceptabilă. Şi nu uitaţi, discurile hip-hop au pe ele ‘Parental advisory: explicit lyrics’. Postez acum un clip doar pentru concluzie: “This is life in the getto – do or die”
  2. Vulgaritatea – şi asta întotdeauna prea multă. De fapt, e punctul principal în care sunt de acord cu criticii hip-hop-ului – prea multe înjurături, prea multă vulgaritate. Pe de altă parte, însă, sunt semne de întrebare pe care le ridică. De ce ajung copii de 15-16 ani să vorbească şi să se comporte aşa? Nu e cumva un semn al eşecului nostru generalizat? Plus că există locuri unde vulgaritatea nu este chiar aşa de anormală. De exemplu în piesa de mai jos:
  3. Promovare de anti-valori – maşină, femei multe, toate obţinute uşor, cel mai probabil prin înşelătorii, scheme şi tertipuri ilegale. Şi aici sunt de acord cu criticii – urăsc la nebunie felul în care se afişează cu maşinile lor şi cu atitudinea lor absolut penibilă. Dar nu toţi fac asta, şi nici măcar nu e trăsătura nr. 1 a stilului hip-hop.

Cu toate acestea, nu înseamnă că orice piesă va promova violenţa, vulgaritatea şi antivalorile. Şi aici este vorba de un exerciţiu de privire – într-adevăr, cele trei aspecte sunt foarte pregnante, şi infectează 99% din ceea ce ajunge la noi. Sunt foarte sonori, vizibili, şi mai ales promovaţi. Nu uitaţi că de fapt de asta e vorba – de promovare, şi întîmplător, nu ei se promovează ci casele lor de discuri. Cu alte cuvinte, dacă nu i-aţi asculta, nu ar mai apărea. Dar de-acolo fac bani, din faptul că voi vă uitaţi la ei.

E foarte important însă de subliniat faptul că deşi vulgaritatea şi violenţa sunt la ordinea zilei, există şi un revers al medaliei. Şi acest revers al medaliei vine chiar de la cei mai versaţi. Poate Paraziţii sunt campionii înjurăturilor în România, dar parazitul Ombladon este cel care acum vreo doi ani scotea piesa: ‘Dacă pozele-ar vorbi’:

Sau îl ştiţi pe Grasu XXL – este cel care cînta “Maria Ioana, tu eşti campioana” – dar este şi cel care cîntă ‘Nimeni de nicăieri – comparaţi cele două:

Bun, întrebarea cheie pe care şi eu mi-o pun, şi sunt sigur că şi voi: este vulgaritatea şi violenţa necesară? Răspunsul meu: şi nu, şi da. Nu pentru că în mod sigur pot promova idei pozitive, sau chiar pot avea producţii serioase (şi neserioase) fără înjurături şi vulgaritate şi violenţă. Dar răspunsul este şi da, pentru că întrebarea e prost pusă. Întrebarea ar trebui să fie: de ce au ajuns aşa? Nu cumva NOI ca societate am greşit? Vulgaritatea lor este un semn clar al bolii societăţii noastre. Într-un fel, tocmai faptul că din mlaştina de vulgaritate în care se scaldă pot scoate mesaje atît de puternice şi idei atît de vii ar trebui să ne facă să ne ruşinăm şi mai tare. Şi tocmai vulgaritatea lor e cea care mă duce cu gîndul la nişte versuri:

Did you hear about the rose that grew from a crack in the concrete?
Proving nature’s law is wrong it learned to walk without having feet
Funny it seems, but keeping it’s dreams, it learned to breathe fresh air
Long live the rose that grew from concrete when no one else ever cared

Tupac Shakur – The rose that grew from concrete

Ceea ce mă pune iar pe gînduri. Pentru că dacă stăm bine să ne gîndim, cele mai importante acte artistice sunt născute din adversitate. Poate că avem aici de-a face cu o nouă ‘estetică a urîtului’.

Şi într-adevăr, noblesse oblige. Dacă Paraziţii fac estetică a urîtului, atunci foarte bine, să o facă, putem să-i considerăm artişti numai să rămînă consistenţi.

Ce am vrut eu de fapt să spun cu toată această tiradă este că muzica hip-hop poate avea valoare. Nu că are, ci că POATE avea. Şi că există cîteva excepţii notabile.

Aşa că vă las cu Grasu XXL şi cu o altă piesă care îmi place la nebunie: Privesc de sus în sus.

Later edit: Şi piesa asta de la Paraziţii:

PS: Întrebare: pe voi ce piese hip-hop vă influenţează pozitiv?

Comments

În apărarea muzicii hip-hop — 6 Comments

  1. 🙂

    Ma gandeam eu ca te voi provoca. Adevarul e ca unora le place, altora ba. Si mie mi-a placut sa aud “I am whatever you say I am/If I wasn’t then why would you say I am”, si probabil ca am mai avut cateva chestii cu care am rezonat… Dar per total sunt paralel cu genul asta de muzica.

    Personal, ma simt obosit de oameni care vorbesc prea mult, prea repede, si nu gasesc logica gesturilor de gasca… mai ales datul din cap, ma dispera. Acest dat din cap eu il traduc: “eu (cred ca) sunt mai cool decat tine, dar defapt nu sunt cu nimic mai bun decat tine, asa ca o sa imi fac o gasca de inca 10 pe care o sa ii pun sa se maimutareasca precum mine, si atunci tu o sa vrei sa fii la fel de cool ca mine si o sa te maimutaresti si tu”. 🙂 Zau… nu suport maimutarelile… yo!

    Noh asa zic eu.

    Cat despre ideea principala a ta acolo, si anume ca reflecta o stare sociala. Intrebarea mea a fost tot timpul “chiar?”. Dupa cum ziceam acum gasesc manelele foarte apropiate ca nisa culturala. Si manelele reflecta o stare sociala. Si manelele or avea ceva valoare artistica veridica.

    Dar… sa revenim. “Chiar?” Imi aduc aminte inceputurile fenomenului prin Romania post-revolutionara. Ia sa vedem, erau gasti si mafie si arme si crime si cartiere pe la noi? N-am auzit de asa ceva prin Romania comunista. Si totusi, muzica asta a patruns, oamenii au inceput sa se imbrace ca atare, sa dea din cap… sa asculte muzica lor speciala doar de ei inteleasa, ei cei care dau din cap.

    Ce vreau sa zic? Nu cred ca reflecta o stare sociala, nu in Romania, dar creeaza un curent cultural, si poate ca in final va promova o stare sociala, care inainte nu o aveam.

    Vezi tu, arta are doua taisuri. Arta se poate naste din stari sociale si mizerie/decadenta. Dar totodata arta educa si creeaza stari sociale… si de ce nu mizerie si decadenta.

    In cazul asta, tind sa cred ca am importat mizerie americana si o ducem la noi in strazi, pentru ca mizeria e usor de importat, de facut curat e mai greu. Acum fiecare cu cat ne complacem si cu cat de largi ne plac blugii.

  2. eh, nu m-am referit la ‘mafioţi’ – alea erau versuri copiate după alea din state, şi sunt penibile – valoroase cel mult din punct de vedere istoric, un fel de “uite-i bă pe-ăia acum 20 de ani”. Nu le iau apărarea, şi încă o dată, nu toţi sunt valoroşi, ba chiar, aşa cum ai spus şi tu, mulţi sunt la nivelul manelelor. Dar hip-hop-ul, spre deosebire de manele, are potenţial mult mai mare şi poate fi mult mai valoros. Despre asta e toată argumentaţia mea.
    Importul e făcut, acum nu-ţi mai cîntă nimeni cu arme, dar îţi cîntă cu droguri (şi situaţia e reală: http://www.youtube.com/watch?v=SnFAwlHl4d4 l-am adăugat în postare). Asta e partea valoroasă a lor. Vin dintr-o zonă a societăţii în care nu ştim cum să ajungem, şi vorbesc pentru o zonă a societăţii pe care ar trebui să o atingem, să o cunoaştem mai bine. Ca să ştim de ce să ne ferim, dacă nu pentru altceva.

  3. Pingback: Hip hop-ul de azi | Fly on the Windscreen