Inocenții – Ioana Pârvulescu – locul unde merg compunerile școlare să moară

Suspectez că pe Ioana Pârvulescu au lăudat-o în clasa a II-a când, la materia Compunere, a copiat trei expresii din Emil Gârleanu, în special pe cea cu „copacii de zahăr”. Eu nu știam că e obligatoriu să includ acea expresie pentru că era incredibil de frumoasă, am făcut o compunere altfel banală în lipsa zahărului din expresie. Asta poate și pentru că zahărul era la rație, și când stai la coadă pentru el parcă nu-ți mai arde să-l arunci pe copaci, în pădure. La coadă ne întâlneam toți copiii; ne puneam toți și așteptam, că speram că aduce ceva; aveam cu noi cartela, eram pregătiți să cumpărăm orice se băga atunci când un șofer de mașină de transport se îndura să treacă pe la alimentara să o aprovizioneze. Nenea Gheorghe era șofer de mașină și avea o soție tânără. Pe cea dinainte o lăsase, dar în sinea lui încă o mai iubea. Ah, ce frumos e să poți iubi în continuare!

Uneori mă simt dator să imit stilul scriitorului pe care tocmai l-am citit. În paragraful de mai sus e vorba de Ioana Pârvulescu, evident, și Inocenții e o carte scrisă cam toată în stilul ăsta((încă regret că nu am putut să pun în textul ăsta o fază în care jucam șotron la coadă la zahăr. O chestie falsă, desigur, dacă ieșeai din rând îți pierdeai locul și erai distrus, dacă dădeai peste niște nasoi nu te mai primeau la loc în rând și trebuia să te duci la spatele cozii)). E o carte pe care am abandonat-o pentru că autoarea eșuează paragraf după paragraf în felul pe care l-am exemplificat mai sus. Să revenim la ce ziceam.

Suspectez că pe Ioana Pârvulescu au lăudat-o în clasa a II-a când, la materia Compunere, a copiat trei expresii din Emil Gârleanu, în special pe cea cu „copacii de zahăr”. Probabil că au lăsat-o să creadă că face foarte bine sau, din contră, nefiind profesorii capabili să discearnă, a fost realmente apreciată pentru compozițiile școlărești până târziu în clasa a IV-a, când această nobilă materie e abandonată în favoarea studiului literaturii române.

30 de ani mai târziu, nici editorul Ioanei Pârvulescu nu e mai capabil să identifice diferența între o compunere școlărească și un text real, publicabil. Nu știu cum se dă Bun-de-Tipar-ul la Humanitas, dar nu cred că au un proces bine pus la punct, pentru că cineva i-a dat BT Solenoidului și culegerii de texte de pe blog a lui Dan Alexe sub numele Dacopatia. Ceva nu funcționează corect la editură pentru că iată ce text ajunge să fie publicat pe post de literatură înaltă:

Am descoperit, așadar, de ce nu mai cânta Nenea Ionel. În gaura din mijlocul cântecului nostru, răsărea, cârlionțat și copilăresc, capul primei lui soții, Elena. Dar dragostea pentru cea de-a doua era atât de mare, încât, deși își ținea jurământul pe dinafară, cânta cu noi pe dinăuntru, și râdea și pe dinafară, și pe dinăuntru. Așa am aflat foarte devreme că fidelitatea pentru o dragoste veche încheiată și noua dragoste nu se exclud. Și mi-am dat seama că, pe lângă oamenii ei vizibili, o casă adăpostește și oameni invizibili, care-i fac pe cei care se văd să se poarte ciudat. Foarte multe încurcături dintr-o casă vin de-aici, de la oamenii invizibili.

Dacă elimini ce e inutil sau ilogic în acest text rămâi doar cu foarte multe virgule. În modul acesta autoarea navighează de la un subiect la altul, fără nicio țintă, atingând uneori culme ale absurdului cu fraze precum: „În gaura din mijlocul cântecului nostru, răsărea, cârlionțat și copilăresc, capul primei lui soții, Elena”.

Ioana Pârvulescu și-ar dori să construiască ceva în genul Amintirilor lui Creangă, redate într-o voce modernă, ca un flux al conștiinței – mai degrabă în stilul Cărtărescu. Singurul lucru pe care nu îl realizează este că punctul ei de vedere este insuficient ca să redea un portret în mișcare – este o carte în care nu se întâmplă nimic. Pârvulescu este un arhivar de amintiri, de exemplu stă să descrie conținutul unui dulap și alunecă proustian((cred că, totuși, e doar prostian, nu proustian)) în alte amintiri ca, zece pagini mai târziu, să treacă la următorul sertar.

Dacă vrea să fie flux de conștiință, nu-i reușește, pentru că nici în viața celei care se amintește nici în amintirile pe care le deapănă nu se întâmplă nimic nici măcar vag interesant. Nu există relaționare și emoție, e doar un insectar de figuri de stil moarte și lățite pe zeci de pagini. Este un text nesincer, o copilărie falsificată în care nu se întâmplă nimic.

Poate nu e vina autoarei, pur și simplu redactorul de la Humanitas care a acceptat textul nu a mai dorit să o învețe ce este acela un paragraf și de ce îl folosim în texte. Paragrafele din Inocenții sunt niște elemente zburdalnice care pot începe creativ în mijlocul ideilor și se pot termina fără niciun fel de logică. E drept, paragraful se termină întotdeauna cu punct și are suficiente virgule cât să rămână și pentru niște agramați ca mine care nu sunt capabili să aprecieze un astfel de text.

E a doua carte de la Humanitas pe care o abandonez, după magnificul Solenoid. Uitându-mă înapoi, Solenoidul l-am abandonat după 300 de pagini, Inocenții după vreo 50. Clar, Cărtărescu e mult peste Pârvulescu, de parcă nu știam chestia asta.

Rămâne în sufletul meu o recomandare de pe ultima copertă, semnată „Părerea bizară a anticarului, personaj secundar”: „Câștigă cine ajunge ultimul la linia de sosire”. Pentru această carte, anticarul va deveni personaj principal, prezența lui fiind necesară pentru a limita pierderile suferite în bugetul alocat cărților prin achiziția acestui roman.