Intelect rudimentar

Citind recent știrile (mi se mai întâmplă) am dat peste un citat din Adrian Papahagi, un tip în care în mod normal nu ai avea încredere să-i dai 100 de lei să meargă până la chioșc să-ți ia țigări și Cola fiindcă nu o să fie capabil să aducă restul. Papahagi, dintre autointitulații intelectuali de dreapta (ăia cu libertatea individului, incapabili să facă altceva decât să trăiască pe spinarea statului), explica următoarele: 

Cea mai bună lecție de educație sexuală rămâne tot ora de religie, unde se învață cuviința, responsabilitatea, respectul pentru sine, pentru celălalt și pentru Viață

Prietenii mei erau revoltați de ce spune Papahagi. Întrebarea mea însă e cine greșește mai tare, Papahagi, care într-o societate normală ar fi primit ajutorul pe care îl merită, ca și categorie defavorizată, sau prietenii mei care chiar îl iau în serios pe Papahagi? Ambele tabere sunt rudimentare în argumentații, vorbesc din afect, nicidecum ca un act intelectual. Practic, am rămas fără oameni care să mai și gândească.

Pentru că, serios, temele de discuție din România sunt rizibile.

Să-l luăm pe Papahagi, care vine cu ideea genială să se facă educația sexuală în ora de religie. O ființă simplă ca un ghiocel neprihănit, Papahagi probabil dorește să merge pe calea papistașilor, unde preoții le explică băiețeilor ce și cum se face; mă gândesc că a fost printre cei care i-au luat apărarea unui teolog care se atingea în fața clasei. A argumenta contra lui Papahagi cu altceva decât hohote de râs e nedrept, e o dovadă că nu înțelegem că omul își pregătește o carieră în stand-up și are nevoie de încurajare.

Zilele trecute lumea se lua Bambi cea plăpândă a lui Dragnea – discuția despre cât de bubuitoare a fost prezența tinerei în primul rând la congresul PSD a umplut spațiul public cu nenumărate păreri și unghiuri neașteptate – ceva mai puține s-au legat de ideea aia absolut genială cu defăimarea. Priorități, o fustă e mai ușor de dezbătut decât o idee atât de complicată ca libertatea de expresie. Dar și la treaba cu defăimarea – o idee populistă pentru un popor care nu prea are cu ce să se mândrească, practic suntem cu toții vinovați de defăimare – nicio idee pozitivă. Pentru că nu se poate mă ca tot PSD-ul ăla să nu fi emis niciodată o idee defăimătoare la adresa justiției, de exemplu.

Dealtfel întreg discursul legat de politică este incredibil de rudimentar – generația tânără își demonstrează impotența crâcnind la colțuri la fiecare frază pe care o emite PSD-ul, dar neîntreprinzând nimic mai departe de atât. Mai că nu poți lua în serios niște oameni pentru care singurul argument e „gata, plec!”. Bănuim că își iau și jucăriile. Și aud de la ei tot felul de idei despre cât de grozav e dincolo și cât de nasol la noi, fără să-și dea seama că motivul pentru care în România nu sunt lucrurile ca în Marea Britanie sau SUA e că în România au trăit ei. Cum spuneam, un nivel de discuție rudimentar, reacții din afect, reacții de copii de 4 ani.

Oamenii mai sunt revoltați că unul de-al lor cere să se respecte legea curentă legată de nivelul sunetului în casa vecinilor. Oamenii vin cu măsurători de la ei din casă ca să arate că iată! Suntem incapabili să pricepem ce zice o lege, și noi avem constant în casă peste 35 de decibeli cu toate dispozitivele închise și treaba asta nu ne ridică semne de întrebare! Sau se dau de capul morții dacă le zici că legea aia care restricționează modul în care poți primi o amendă de la poliție pentru contravenții rutiere e făcută pentru favorizarea infractorului.

De curând mai vorbisem cu cineva foarte supărat că nu am ce discuta cu el în momentul în care mi-a zis că ceva ce postasem pe Facebook nu l-a convins că comunismul e nașpa. Omul practic s-a invalidat de unul singur ca un posibil partener de discuție dar și-ar fi dorit să fie luat în serios. Păi nu prea poți vorbi serios cu cineva care susține un regim care l-ar persecuta la prima idee diferită de a propagandei de stat.

Și chiar azi văzusem un articol despre cum legea românească nu poate să confirme că un individ e viu pentru că au trecut mai mult de 2 ani de când cineva a zis că e mort. Aceasta e justiția pentru care ieșim în stradă, nici nu e de mirare că lumea se întoarce către niște hoți să-i conducă; există speranța că poate hoțul de la conducere poate să facă sistemele astea să funcționeze corect. Ieșim în stradă, urlăm pentru justiție, dar justiția românească nu poate să spună unui om viu că e viu, omul rămâne mort în mintea lor.

De ce? Dacă am merge dincolo de rudimente, ne-am da seama că există o paralizie mentală a deciziilor. De-asta nimeni nu are curajul de a face un pas înainte – ni se dau un mănunchi de reguli concepute de cine-știe-cine, și noi le aplicăm. Ce, credeți că generația asta tânără, urbană, e altfel? Nu, nu e altfel, doar le-a venit șefu’ de la Olanda sau Germania sau Marea Britanie și le-a dat un mănunchi de reguli mai bune. Dar generația asta e incapabilă de gândire independentă, n-ar fi capabilă să conceapă ea niște reguli, n-ar fi capabilă să le aplice dacă nu ar veni cineva să le arate cum.

Că astea sunt cele două Românii. Avem o Românie care are dificultăți în a respecta regulile locale, și o Românie care și-ar dori să respecte regulile care i-au făcut mari pe franțuji sau nemți sau americani sau britanici, dar dacă se poate să se aplice celorlalți, nu nouă.

În fine, ideea e că e greu să găsești un subiect de discuție și un partener de discuție care să nu se invalideze singur printr-o demonstrație de supremă naivitate. E ok să fii naiv într-o discuție – așa înveți, ideile tale naive se lovesc de lumea reală, și rezultatul e invalidarea părerilor tale neaprofundate. Dar dacă fiecare subiect e abordat rudimentar în mod sistematic, așa cum se întâmplă în spațiul public românesc, atunci îți dai seama că o să rămânem etern o națiune de grădiniță. Și genul ăsta de națiuni nu prea rezistă pe scara istorică – și noi dovedim din ce în ce mai des că suntem incapabili să menținem moștenirea pe care ne-au lăsat-o oamenii ăia de la ‘59 sau ‘18. E o întâmplare că încă mai existăm ca țară, o dovadă că dacă există cineva mai impotent ca noi, apoi ăia sigur ne sunt vecini pe harta lumii. Măcar la asta nu suntem pe ultimul loc.

E greu să-l faci pe un om să accepte că el e problema. La un moment dat am vorbit cu un psiholog despre ideea asta cu fugitul din țară, cu lăsatul tuturor problemelor în spate. Și m-a întrebat dacă cumva o să fiu capabil să mă las în urmă și pe mine. M-a blocat cu întrebarea asta, și m-a făcut să mă gândesc la ideea că poate, totuși, eu sunt de vină pentru felul în care lucrurile sunt în jurul meu. E o idee greu de digerat, dar care poate merită luată în considerare.