Inteligența nu e uniformă

În discuțiile pe care le am mai apare uneori confuzia asta – oameni care sunt surprinși de unele prostii pe care le face X sau Y, în condițiile în care îi știau de oameni deștepți. E o confuzie naturală – îl vezi că se descurcă bine cu o chestie și îți închipui că nu are cum să nu se descurce în ceva situații oarecum similare.

Cel mai bun exemplu e cu performanța școlară. Oameni care au un succes nebun în școală, au rezultate extraordinare, dar sunt incapabili să rezolve o problemă simplă în viața reală. Oameni incredibil de buni la matematică, la programare, incapabili să pună împreună două idei pe care le citesc dintr-o carte care nu e tehnică.

Și am rămas cu toții cu ideea că inteligența e ceva calculabil – e un număr, numit IQ-ul. Un om cu IQ-ul 120 o să fie mai inteligent decât unul cu IQ-ul 119 și clar superior unui om cu IQ-ul de 80. Până în momentul în care întâlnești un programator vorbind despre politică sau chestiuni sociale. Mi se pare o aroganță neasemuită să credem că inteligența se poate măsura în felul ăsta, că unii oameni sunt mai deștepți în tot ce fac pentru că există o metodă de calcul și un număr care te definește – ai intelect 120, ești cel mai tare din parcare.

Doar că lucrurile nu sunt niciodată simple. Departe de a crede într-un joc cu sumă zero, cred că foarte des inteligența e o chestiune de exercițiu. Că dacă nu ți-o exersezi într-o zonă sau alta, ea se stafidește și în timp chiar dispare. Că oamenii care se dedică prea mult într-o singură direcție poate că pot crește foarte mult acolo, dar pierd în celelalte zone.

De-asta îmi displac programatorii care nu citesc literatură (Fluturi nu e literatură). De-asta îmi displac oamenii care ascultă doar un gen de muzică pentru că atâta sunt capabili ei să guste. De-asta îmi displac oamenii cu care nu poți discuta decât un subiect. Cred că trebuie să fim conștienți de faptul că dacă suntem buni la ceva nu înseamnă că nu trebuie să facem eforturi și în alte direcții. Aveam într-o vreme un respect deosebit pentru cultura generală, dar cumva pare că acest respect și această foame de „cultură generală” a dispărut, mai ales când e ușor acum să intri pe o felie și să rămâi acolo, all hail the mighty internet.

Ce vreau să zic e că inteligența nu numai că e ceva care nu se manifestă uniform pe toate domeniile posibile de activitate, dar și că are nevoie de „hrană”. Și lucrurile pe care le facem zi de zi sunt acea hrană. Că e vorba de stat și discutat aceleași probleme obsesiv cu prietenii pe Facebook, că e vorba de privit la televizor sau citit articole inflamatorii, când ne înrolăm într-o tabără politică și nu mai gândim critic ce se întâmplă, putem găsi nenumărate feluri în care să ne aducem deservicii nouă înșine. Și că inteligența merită hrănită cu informație, inspirată cu idei pozitive. Și nu mă refer la genul de idei pe care le găsești la kilogram în cărțile de auto-ajutor; mă refer la interacțiuni reale, la fapte reale de viață, la contacte cu mediul înconjurător, la pus în practică lucrurile pe care le gândim.


4 Replies to “Inteligența nu e uniformă”

  1. Rilache

    Întocmai, de-asta ziceam și eu: în momentul în care-ți construiești viața și percepi oamenii din jur prin cadrul stereotipului, arhetipului, cleișeului șamd, tu nu-ți trăiești viața cum trebuie și s-ar putea ca tot tu să fii cel nebun.

    De exemplu, noi credem că un om inteligent nu trebuie niciodată să înjure, să nu aibă emoții, să fie încăpățânat (sau nu) dar ager, să fie dezordonat (sau nu) dar calculat, să se comporte ca un actor robot ce se chinuie să lucreze/vorbească într-o manieră restrânsă și așa mai departe. Încadrăm oamenii deștepți și geniali în niște portrete fictive pe care le-am citit sau văzut în filme sau seriale.

    Cum poți tu să-i obligi pe alții să trăiască într-o viață clișeioasă după imaginația ta sau imaginația importată de la alții, dar tot tu să fii suprins dacă ies din cadrul ăsta impus tot de tine și alții?

    Asta e o nebunie: să crezi că fiecare om trebuie să se comporte confom unor contururi fictive (vorba aia tâmpită de „viața e un film”, de acolo cred că se trage nebunia asta), murate și coapse din imaginația altora, fiindcă ție ți se pare normal asta.

    „Aoleu, dar, cum poți să înjuri, că tu ești un om cult și deștept și și și și”… dar de ce i-ai impune unui om să nu înjure? Ce-i făcătura asta? Ce fel de om gol să fii, pe lângă faptul că-ți imaginezi că fiecare trebuie să trăiască într-un mod clișeios, să te raportezi cu alți oameni în așa fel în cât nu poți să-ți trăiești propria viață?

    Asta-mi mai sună și a iresponsabilitate. Să dai vina pe omul deștept fiindcă l-ai auzit că a înjurat de față cu tine și că de-asta te-ai apucat de fumat.

  2. Dorin Lazăr

    Cu înjurătura e un pic complicat, pentru că și înjurătura a devenit mai ușor acceptată social. Despre impunerea unui comportament, întotdeauna o să ai o parte din populație mai conservatoare, și o parte mai puțin conservatoare; o parte care va fi inconfortabilă cu înjurătura și o parte care nu o va vedea ca un păcat de moarte. Nu cred totuși că mai suntem într-un punct în care ne plângem de orice înjurătură.

  3. Vasile

    Înjurătura, antropologic vorbind, este de fapt un soi de formulă magică, descântec, provenită din dorința metafizică a celui care o rostește de a se disocia de destinatar, indiferent că este o persoană, un grup, o situație până la orice fenomen natural sau lucrușor de prin gospodărie. E un act “tare”, care face asistența să rezoneze nu atât cu vorbele rostite, cât mai ales cu respectiva stare de disconfort metafizic făcută publică.
    Folosită cu măsură și cuvinte alese atent, o asemenea alungare este chiar un veritabil powerplay. Excesul duce la perpetuarea rezonanței cu respectiva stare însă, motiv pentru care desigur că ar fi de așteptat ca asistența să nu fie tocmai încântată.
    Cu atât mai mult de la cineva care se dorește intelectual, teoretic muncind cu capul pentru binele mai mare al celor care își rup spinarea să îi ofere pâine.
    Precum multe altele, înjurăturile se devalorizează din repetiție, abundență și de cele mai multe ori ajung să devalorizeze emitentul în ochii asistenței. Opusul se poate întâmpla, dar e nevoie de tact, simț al umorului și de regulă alungarea unui destinatar pe care l-ar dori alungat și audiența 😉

    Ce vreau să spun de fapt este că un intelectual ar fi cazul să știe când, cât și cum să înjure.

Comments are closed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.