Inteligența nu e uniformă

În discuțiile pe care le am mai apare uneori confuzia asta – oameni care sunt surprinși de unele prostii pe care le face X sau Y, în condițiile în care îi știau de oameni deștepți. E o confuzie naturală – îl vezi că se descurcă bine cu o chestie și îți închipui că nu are cum să nu se descurce în ceva situații oarecum similare.

Cel mai bun exemplu e cu performanța școlară. Oameni care au un succes nebun în școală, au rezultate extraordinare, dar sunt incapabili să rezolve o problemă simplă în viața reală. Oameni incredibil de buni la matematică, la programare, incapabili să pună împreună două idei pe care le citesc dintr-o carte care nu e tehnică.

Și am rămas cu toții cu ideea că inteligența e ceva calculabil – e un număr, numit IQ-ul. Un om cu IQ-ul 120 o să fie mai inteligent decât unul cu IQ-ul 119 și clar superior unui om cu IQ-ul de 80. Până în momentul în care întâlnești un programator vorbind despre politică sau chestiuni sociale. Mi se pare o aroganță neasemuită să credem că inteligența se poate măsura în felul ăsta, că unii oameni sunt mai deștepți în tot ce fac pentru că există o metodă de calcul și un număr care te definește – ai intelect 120, ești cel mai tare din parcare.

Doar că lucrurile nu sunt niciodată simple. Departe de a crede într-un joc cu sumă zero, cred că foarte des inteligența e o chestiune de exercițiu. Că dacă nu ți-o exersezi într-o zonă sau alta, ea se stafidește și în timp chiar dispare. Că oamenii care se dedică prea mult într-o singură direcție poate că pot crește foarte mult acolo, dar pierd în celelalte zone.

De-asta îmi displac programatorii care nu citesc literatură (Fluturi nu e literatură). De-asta îmi displac oamenii care ascultă doar un gen de muzică pentru că atâta sunt capabili ei să guste. De-asta îmi displac oamenii cu care nu poți discuta decât un subiect. Cred că trebuie să fim conștienți de faptul că dacă suntem buni la ceva nu înseamnă că nu trebuie să facem eforturi și în alte direcții. Aveam într-o vreme un respect deosebit pentru cultura generală, dar cumva pare că acest respect și această foame de „cultură generală” a dispărut, mai ales când e ușor acum să intri pe o felie și să rămâi acolo, all hail the mighty internet.

Ce vreau să zic e că inteligența nu numai că e ceva care nu se manifestă uniform pe toate domeniile posibile de activitate, dar și că are nevoie de „hrană”. Și lucrurile pe care le facem zi de zi sunt acea hrană. Că e vorba de stat și discutat aceleași probleme obsesiv cu prietenii pe Facebook, că e vorba de privit la televizor sau citit articole inflamatorii, când ne înrolăm într-o tabără politică și nu mai gândim critic ce se întâmplă, putem găsi nenumărate feluri în care să ne aducem deservicii nouă înșine. Și că inteligența merită hrănită cu informație, inspirată cu idei pozitive. Și nu mă refer la genul de idei pe care le găsești la kilogram în cărțile de auto-ajutor; mă refer la interacțiuni reale, la fapte reale de viață, la contacte cu mediul înconjurător, la pus în practică lucrurile pe care le gândim.