De ce nu mă interesează problema rasismului din State

Dorin
Social

Pentru că nu o înțeleg. Scurt și la obiect. Nu pentru că nu înțeleg argumentele celor care sunt afectați de rasism – singurul lucru vag asemănător pe care l-am simțit pe pielea mea a fost tratamentul vameșilor germani prin 2005 sau 2006 care s-au luat de mine pentru că sunt român și au simțit nevoia să mă hărțuiască – pot înțelege argumentele celor care se plâng de rasism. Doar că nu înțeleg cum pot să fie rasiști oamenii a căror cultură((nu exclusiv, dar majoritar)) m-a format pe mine să rejectez rasismul. Serios, e atât de simplu:

Nu îi judec pe cei care reacționează, totuși. Poate că au prieteni de culoare în SUA, poate că ei înșiși au trăit drama persecuției în Statele Unite. Doar că în ciuda faptului că e transmisă pe toate canalele cu volumul la maximum, este o treabă internă a SUA. E chiar definiția a ceea ce este o treabă internă a unui stat. Așa cum nu l-am văzut pe Trump să ia poziție când jandarmii au luat la bătaie protestatarii de la 10 august 2019, și nici vreun lider marcant de pe-acolo, la fel nu văd de ce aș reacționa eu((dacă ați stat un pic să observați, nici măcar ambasada SUA nu a zis nimic oficial)).

Și motivul pentru care scriu acest articol este să vă spun că e ok să nu îți pese de treaba asta. Da, nu zic să nu urmărești știrile, dar dacă ești 100% cinstit cu tine, dacă nu ai prieteni sau oameni la care ții în State, nu îți pasă. Dacă ai un prieten negru care a fost reținut sub amenințarea armei de către polițiști, înțeleg. Trăim în plină globalizare, e normal să ajungă să îți pese. Dar dacă nu îți pasă, dacă te uiți la lucrurile care se întâmplă cu mirare și distanță… e ok. Nu e lupta ta.

Am auzit argumentul: „sunt niște oameni care luptă pentru libertate, deci idealul trebuie sprijinit”. Nu chiar. Nu văd aceeași îngrijorare pentru creștini coptici din Egipt și foarte rar vorbim despre tratamentul pe care îl primesc căpșunarii noștri în Spania și Italia. Mult mai rar discutăm despre problemele rasiale din România, oricare ar fi forma lor. Cel mai deranjant însă e când se aduce discursul din SUA pe probleme românești. Serios, insist pe treaba asta: rasismul din SUA nu are o paralelă în România, oricât și-ar dori activiștii de la București asta. La fel și cu sexismul: în România nu e despre pay-gap sau acces la joburi în mod sistematic. Problema e că un om care stă cu nasul exclusiv în ce se întâmplă în State s-ar putea să creadă că e mai relevant procesul lui Amber Heard decât ce se întâmplă la noi în ogradă.

Concluzia? E ok să-ți pese, dar e ok și dacă nu-ți pasă de cine e George Floyd și de ce americanii își dau foc la magazine. Și las un link către ce a zis Obama pe chestia asta pentru că măcar omul chiar se pricepe la partea aia de activism civic.