Învârtind la betoniera culturii – DCM vs. femei

TL;DR Dan C. Mihăilescu – „Castelul…” este o carte proastă care elucidează indirect nu doar misoginismul culturii românești, dar și slugărnicia intelectualilor din generația lui Decemeu. De asemenea, pentru cine avea nevoie de o explicație suplimentară, explică eșecul lui DCM pe youtube.

Am pus mâna pe cartea lui Dan C. Mihăilescu „Castelul, biblioteca, pușcăria: Trei vămi ale feminității exemplare” cu un pic de strângere de inimă. Știam că e singurul om care a reușit să-și îngroape propria muncă făcând-o publică pe YouTube. Mă așteptam de atunci la un text delirant, însă chiar și-așa, am fost intrigat. Castelul, biblioteca și pușcăria sunt lucruri interesante despre care se poate vorbi – vămi ale feminității exemplare, însă? Hmmm. Despre ce vorbește? Ce e aia feminitate exemplară? Nici măcar Roxana nu m-a putut edifica, revenind cu informații confuze de la nava mamă.

Desigur, cartea mă va edifica. Introducerea e însă confuză – de la introducere („Plecăciune subiectului”) mi-a inspirat o atitudine de slugă, doar că introducerea duce toate lucrurile în halucinant. Nu doar că o face pe maică-sa o femeie ușoară, vorbind despre faptul că a „avut destulă parte de tați de ocazie (mârlani, bătăuși, fustangii” – dar e și foarte confuz în ceea ce privește propria sa creștere, pendulând între sărăcia și mizeria umană a cartierului de care mama lui îl ruga să se desprindă prin învățătură, și acceptarea faptului că a „avut norocul unei educații pufoase, al unui mediu ocrotitor, anestezic, levitant”. E clar că nu ne putem baza pe memoria afectivă a lui Decemeu, pentru că omul își amintește cum prefera să stea cu fetele, nu să meargă cu băieții clandestin la filmele interzise sub 16 ani, și povestește cum s-a dus „cu un amestec de silă și exasperare” la filmul „La Ciociora” care i-a adus Oscarul Sophiei Loren. Nu zice el asta, o zic eu, care vroiam să aflu ce mare scârboșenie e această Ciociora.

După ce o salvează eroic pe o colegă care menstruează, demonstrând că e un aliat al femeilor, se laudă cu fapte de arme similare încă de prin anii ‘70, când a pornit un lanț eseistic pe „lirica feminină”. Dacă vă sună ca faza cu „eu nu am nimic cu țiganii, chiar am un prieten care e țigan” înseamnă că nu îi înțelegeți demersul. Spre deosebire de alții, el e sincer. Rețineți aspectul ăsta, pentru că îl voi reaminti îndată.

Asasinarea caracterului lui DCM nu este singurul scop al introducerii, explicarea plagiatului între ghilimele este al doilea scop funcțional. Pe finalul introducerii explică de ce citează în prostie în textul care urmează și totuși nu-i dă numele de antologie sau compilație. FurăCitează în prostie din pură admirație, pentru că cuvintele lui ar fi insuficiente, ne explică omul. Asta cumva preventiv, în caz că ne punem întrebări în legătură cu motivul pentru care ia pasaje întregi din alte cărți, citate cărora nici măcar nu se obosește să le dea o noimă.

Ce nu face introducerea este să explice despre ce e cartea. Cartea e o colecție de portrete pe care le face autorul în baza memoriilor fiecărei persoane vizate; problema? Abordarea: DCM vorbește mai mult despre felul în care a relaționat el cu memoriile respective, și extrage cele mai neinspirate unghiuri și cele mai înguste perspective.

Regina Maria primește cred cea mai amplă descriere – plină de contradicții, epitete și cuvinte încurcate – scopul lui DCM nu este să-ți dea o informație sau să-ți transmită un sentiment, scopul lui nu e să comunice cu cititorul, ci să facă o slugarnică plecăciune în fața personajului. M-am oprit de mai multe ori în timpul caracterizării Reginei Maria exasperat de mieroșenia și slugărnicia autorului. Dar în cele din urmă e un portret decent, dacă nu punem la socoteală tona de citate din cărțile pe care le pomenește, citate nelegate în vreun fel, cu vreo idee sau un scop original.

Urmează „Maruca”, și aici trebuie să ne oprim un pic. Dacă nu știți cine e Maruca, e clar, nu știți de soția lui George Enescu și iubirea cea mare a lui Nae Ionescu. Ea e o persoană extraordinară, cum reiese și din rândurile pe care le așterne despre ea DCM, dar habar nu avem cine e. E cineva care vizitează Mausoleul lui Lenin în ‘46 și e înamorată de comunism? E prietena Reginei Maria? Ok, fugitiv, ni se spun toate lucrurile astea, dar între o sumedenie de citate portretul pe care îl face acestei femei este insuficient. Nu, nu m-a făcut să îmi doresc să citesc memoriile ei; nu m-a făcut nici să îmi doresc să aflu mai mult cine este. Remarcile ironice la adresa ei sunt încrucișate cu rânduri admirative, îmi e neclar ce vrea DCM de la mine: vrea să-mi placă de ea? Să o displac? E o persoană interesantă?

Dar DCM pornește de la prezumpția că tu știi deja despre cine vorbește, și doar adaugă la ceea ce tu știi deja părerile sale. În loc să pună câteva informații despre personaj, despre realizările lui (nu era cazul la Regina Maria, dar să fim serioși, sunt 10 oameni în universul ăsta care știu cine e „Maruca”) ne umple paginile cu extrase de „purple prose” din jurnalele dumneaei, ceea ce e util dar nu prea.

O să folosesc un singur citat mai elaborat pentru a explica marea problemă a scriiturii lui Dan C. Mihăilescu. Ce urmează vine, în carte, după o serie de citate din jurnalele Zoei Cămărășescu, următorul personaj.

Adorație curată, irepresibilă și, de bună seamă, motivată (proustian) în absolut. Citesc aici întreagă, îmbăiată-n arome și miresme, ființa Zoei Cămărășescu.

Asociați, vă rog, acestor contexte „mirosul de pământ ud, când se auzea cum picură apa de pe frunze” din casa Goleștilor, anxietatea generață de mirosul de igrasie dindărătul paturilor casei de pe Strada Clemenței, colț cu Dionisie Lupu, mireasma de trandafir deschis din camera doamnei Boambă de la hotel Ungarth, sau mirosul violent de alge, la Constanța, „un aer de altă calitate și, în același timp, o senzație de viață”.

Dacă sunteți un pic puși în încurcătură de toate numele și mirosurile înșirate acolo este ok, că și eu, ca cititor, m-am oprit exasperat, neînțelegând despre ce vorbește. Dacă vi se pare că e un delir de proză ornată inutil care nu spune nimic… fix asta e. Omul își ia pagini întregi ca să explice că în câteva pagini de jurnal, ZC scrie și despre ce mirosuri întâlnește.

Și continuă: „Spre deosebire de văzul captator și tactilul posesiv, mirosul și auzul sunt simțurile evanescentului, ale diafanului și reveriei. Definitiv livrată fascinației olfactive, Zoe Cămărășescu are o senzualitate fascinată deopotrivă de miniatural și de respirația largă, de peisajul intens și detaliul strălucitor”. La senzualitatea fascinată de miniatural și de respirația largă mi-a dat knock-out. Ce vrea să zică DCM? Vă las pe voi să speculați, pentru că autocenzura nu-mi permite să duc gândul mai departe.

A fost punctul în care am abandonat lectura. M-am declarat învins de DCM ca Constantinescu de Securitate; o scuză numai bună pentru lejeritate Am mai răsfoit un pic cartea și am dat peste fragmentul care m-a convins că această carte e o pierdere completă de 26 de lei, o pierdere dublă – o dată în buzunarul meu, și o dată pentru că le-a dat celor de la editura Humanitas impresia că fac ceva util pentru societate. Practic, o pierdere de 52 de lei pentru țară. Dar să vă dau citatul: „Cine n-a auzit vreun bătrân năist postulând ritos: «Cella i-a adus țigările în care Carol pusese otravă»…”. Pentru context, „năist” nu e un cântător la nai, ci un fan de Nae Ionescu.

Cartea asta are o lipsă totală de respect față de cititor. Nu îl invită în conversație, este o conversație personală pe care DCM o are cu trei oameni care lucrează probabil la editura Humanitas. Este un exemplu al închiderii în elitismul găunos care caracterizează întreaga masă de oameni care urlă „Cultură” cu C mare și bugetul asigurat de la stat. E o lipsă de respect față de cei care, intrigați de prezentare, ar putea achiziționa cartea. Da, aș vrea să știu cine e Zoe Cămărășescu, Cella Delavrancea, Jeni Acterian, dar singurul lucru pe care îl înțeleg clar din cartea asta este cine e Dan C. Mihăilescu. E un prilej în care DCM se expune public, mascându-și eul libidinos pe alocuri în spatele unor fraze împănate cu cuvinte goale.

Cel mai tare însă mă lovește ipocrizia autorului încă din remarcile față de memoriile Reginei Maria. Acolo autorul se întreabă care au fost cauzele care au ținut departe de public memoriile Reginei Maria pe vremea comunismului. E comunismul? E misoginia?. Serios, DCM? Oameni ca tine, oameni activi în cultură care au decis să-și ascută limba interdorsal regimului comunist. Știu, cuvântul interdorsal nu există în dicționar, dar ți-am citit o parte din carte, merit și eu o dispensă, nu?

La finalul fiecărui capitol nu afli nimic în plus față de personalitățile selectate. Asaltul cu nume și citate e atât de necruțător încât nu mai rămâne nimic în urmă. DCM nu dorește să facă ceva util pentru cel care i-a dat bani pe carte, ci dorește să demonstreze cât de erudit e, cât de multă clasă deține și ce sentimente cum nu a mai simțit universul de la Ovidiu exilat în Histria poate excreta în extaz pe pagină. Cartea e de fapt un jurnal personal și o sumedenie de notițe personale; nu ar fi trebuit să vadă lumina tiparului și nici nu ar fi trebuit să discutăm despre ea acum.

Nu e nimic despre feminitate, nimic despre „vămi”, nimic despre… nimic. Cred că personalitățile respective ar fi meritat un tratament mai puțin egocentric.

Dar dacă suntem aici, cred că e clar că nu trebuie să vă mai sugerez să nu citiți cartea. Deja ați votat pentru Cultura cu C mare produsă de Dan C. Mihăilescu (C de la Cultură?) atunci când a avut acea serie delirantă pe Youtube. Dar uneori trebuie să coborâm în strâfundurile problemei, și să înțelegem ce anume mai învârt cultureții în betoniera culturii, și de ce nu a ieșit nimic care să reziste în urma lor.

Și răspunsul e simplu: pentru că scriu prost, sunt slugarnici și nu produc nimic util societății.