Ce învățăm din faptul că Simona Halep a pierdut finala?

Sunt o sumedenie de puncte de vedere care se învîrt în jurul atașamentului românilor față de Simona Halep. Sunt mulți care o să posteze pavlovian „mîndru că sunt român” – cam aceeași oameni pe care i-ați auzit că se pișă pe el de vot. O să vedeți niște oameni care contestă mîndria ‘românilor’, amintindu-ne că nu e o victorie a românilor, ci a Simonei Halep.

Și totuși, din toată povestea asta lipsește morala. Niște concluzii se merită trase, mai ales că, din fericire (o să explic de ce din fericire) Simona a pierdut finala.

Concluzia simplă e că, uite, cu efort și stăruință poți ajunge o stea de talie mondială. Prin muncă, nu prin șmecherie. Prin sacrificii, nu prin simplul fapt că ‘meriți’.

Apoi, merită reținut și faptul că indiferent de cît de mult te chinui, uneori nu ești suficient de bun, și chiar dacă toată lumea te laudă nu înseamnă că ești și cel mai bun.

Dragostea subită și sprijinul populației a fost una din vedetele finalei. Pentru că în momentul în care printre primele lucruri pe care le zice campionul este că „suporterii adversarei au fost foarte prezenți”, și cînd comentatorii englezi de la Eurosport (pe RDS, dați pe Eurosport (2) HD, acolo e comentariul în engleză) repetă de vreo cinci ori cît de impresionați sunt de sprijinul oamenilor de acasă… Eu zic că e un lucru de bine.

E un semn bun și pentru cei care cred că faptul că suntem români implică de la sine ură din partea tuturor, și de-aia nu realizăm noi lucruri bune, că suntem români. Nu, Simona ne demonstrează că nu i-a dat nimeni șuturi în fund pentru că e româncă, și că noi nu realizăm chestii bune pentru că suntem leneși.

Desigur, Internetul se va umple de poze cu Simona Halep, și niște mizerabili vor încerca să se asocieze cu ea. Și aici e partea cu ‘din fericire’. Pentru că e posibil ca acei mizerabili să fie ceva mai reținuți, și să nu pună poze cu ea și mîndria lor că sunt români prin tot orașul la alegerile viitoare. Și nu numai, fie că vorbim de televiziuni care au luat pe ultima sută de metri drepturile de televizare, fie că vorbim de cavaleri ai vorbelor goale.

E bine că a pierdut pentru că așa poate demagogii o vor lăsa în pace. Deși la cît de mare e nesimțirea în țara asta, nu cred că vor lăsa treaba să se răcească.

Apoi, mai trebuie reținut ceva. Probabil Simona Halep a fost cel mai elocvent exemplu recent care să ne arate cît de proastă e școala românească. Vorbesc, da, despre discursul pe care îl are în fața camerelor, discursuri în care îmi amintește de un program de sinteză de voce de pe Z80. Vorbește ca un roboțel; și nu din cauză că nu știe engleză (deși și acela e un impediment). Vorbește ca un roboțel pentru că ăsta e singurul tip de discurs care se predă în școala românească. E singurul tip de discurs acceptat în societatea românească: îți zici lecția ca un roboțel, și apoi pleci. Gîndim robotic, și de-asta nu dau doi lei pe moralitatea unor oameni precum Grapă, niște mincinoși notorii care caută să impună cît mai multe restricții societății. Pentru a se asigura că vor construi mai mulți roboți incapabili să gîndească.

Nu spun că Simona nu gîndește. Gîndește, dar încă nu reușește să exprime liber ceea ce gîndește. Nu știe încă faptul că are voie să exprime ceea ce gîndește, și că ar trebui să o și facă.

Simona e, mai presus de toate, măsura eșecului educației românești. Și acum să curgă cu poze cu Simona Halep și cît de mult o iubim. Evident, o să ne doară în fund la următorul turneu dacă pică din primul tur. Dar anticipez.

Ce simt eu? Păi, felicitări, Simona, baftă mai departe, noi ne vedem de viața noastră, și tu continuă ce ai început să faci. Și vă las cu un articol mult mai bun scris de cineva care se pricepe ceva mai bine decît mine la tenis. 🙂