Să-ți iubești țara?

Zilele trecute a fost foarte popular un articol despre cum un tânăr se desparte de țara lui. Nu îi cunosc povestea reală (pentru că e vorba totuși de o postare) și bănuiesc că plângerile lui sunt cât se poate de întemeiate. Articolul a devenit instantaneu popular, și multă lume l-a citit, l-a distribuit, l-a comentat.

Și totuși ideea care se desprinde din articol e un pic amară. S-au strâns prea multe lucruri, prea multe neregularități. Și acest articol este efectul a atâția ani de îndurat hoția și mizeria. Aproape că îl înțelegi pe autor… și, pe de altă parte, te întrebi dacă nu cumva omul este un pic defazat. De ce fix acum?

Normal, există motive să crezi că corupția statului nu va avea niciodată sfârșit, și e adevărat. E greu de crezut că va exista, vreodată, oriunde în lume, un stat care să nu aibă elemente de corupție, pentru că vorbim de oameni care administrează bani nemunciți (de către ei). Ăsta e motivul pentru care chiar și cu DNA-ul mai activ ca niciodată se găsesc o mulțime de oameni dispuși să se implice în afaceri murdare cu banii statului, pentru că întotdeauna se va găsi o cale de a sifona banii ăia mulți, nemunciți.

Sigur, există motive și să crezi că mizeria statului român nu se va termina niciodată. Să crezi că străzile României vor fi etern încărcate cu mașini mergând bară la bară. Cam astea par a fi perspectivele, nimic nu pare să se schimbe în direcția asta. Și totuși, avem marșuri de bicicliști, avem oameni care se urcă pe două roți mai des. Vom fi o Olandă a Estului? Probabil că nu, dar vor fi din ce în ce mai mulți. Se pot rezolva problemele de trafic? Da, nu e chiar imposibil. Există orașe în care calitatea vieții e ceva mai bună, cu bani mai puțini, desigur. Loc de îmbunătățire există.

Dar din tot plânsetul lui Ștefan, ce rămâne este faptul că el însuși nu propune soluții. Se plânge, iar plânsetul e bun, trebuie auzit. Însă spiritul lui defetist sugerează că omul vrea să plece.

Acum câțiva ani (mulți) întrebam la un forum al liberalilor (pe-atunci de centru-dreapta) dacă să plec din țară. Răspunsul pe care l-am primit atunci a fost: “e libertate, dacă simți că ai de câștigat mai mult plecând, pleacă”. Încă nu înțelesesem foarte bine partea asta cu libertatea, și mi-au trebuit cel puțin 10 ani să înțeleg ce înseamnă. Mă credeam special, însă nu eram. Libertatea e, până la urmă, și să alegi unde vrei să trăiești și să prosperi.

E nasol în România? Da. Merită să ne plângem? Da. Dar plânsetul e un pic ipocrit, pentru că noi suntem parte din problemă. Plângem? Avem libertatea să plecăm în altă țară, să muncim cu și pentru alți oameni. Putem să o facem. Ștefan poate să o facă. O va face? Nu știu, dar când începi o discuție cu o parteneră de viață cu “It’s not you, it’s me”, e clar că dorești să îi dai papucii.

Așa că sper ca Ștefan să dorească să emigreze, altfel plânsetul lui e zadarnic, o modalitate de a ieși în evidență și atât. E ok și asta, în fond, singurul mod de a rezolva problemele este să le discutăm, și poate că ce vrea autorul e să le pună în evidență; nu sunt 100% de acord cu felul în care o face, dar fie.

Acum câteva zile m-am decis să rămân în România. Mă decisesem ceva mai devreme, însă nu am reușit să exprim ideea foarte clar. Am fost mare amator de plecat, însă poate și lipsa de curaj, poate și lipsa de oferte serioase m-a făcut să rămân. Calitatea vieții e mai slabă aici, e adevărat; însă ceva imaterial mă face să stau. Nu știu ce e acel ceva indefinit. Poate faptul că nici IT-ul nu mai e așa de valoros dincolo. Poate e faptul că în momentul în care am aterizat la Otopeni am zis: sunt acasă, și chiar am simțit asta. Poate e faptul că simt că în România pot să urc cu ghetele în pat, dacă vreau. Poate e faptul că oamenii sunt distanți și reci acolo, pe când aici sunt reci și distanți. Nu știu. Știu doar că, așa cum spunea liderul liberal atunci, am libertatea de a alege.

Și aleg să rămân, să spun ce nu funcționează, și să încerc să fac diferența. Să fiu una din acele voci care au ceva de zis. Să vreau să se facă lucrurile mai bine. Știu că pot – știu că nu e imposibil. Și, mai ales, știu că în România e singurul loc în care pot să ajut să schimb lucrurile. Dacă plec dincolo, o fac doar pentru a accepta ceea ce se decide pentru mine. Aici, aici decid eu. Decid eu, chiar dacă sunt mai sărac, mai bolnav, mai singur. Aici, însă, pot să stau mândru pe picioarele mele și să zic că sunt acasă.

Plânsetul e bun, dar dacă e vreun loc care să poată să fie mai bun cu ajutorul nostru, acesta e România. Și, vorba aceea, ce fel de om e acela care nu face lumea mai bună?

KingdomofHeaven_LiamNeeson_Bloom

Nemo vir est qui mundum non reddat meliorem

Comments

Să-ți iubești țara? — 1 Comment

  1. Pingback: Sinteza săptămânii 41 din 2014