Jurnal de virus – ziua #21.1

Asta e prima parte, o mică discuție despre curajul de a-ți asuma consecințele ideilor și acțiunilor.

Începe să mă deranjeze în ultima vreme dialogul cu oamenii care refuză să-și asume consecințele ideilor și acțiunilor. Oamenii care stau întotdeauna să-și caute o justificare ideilor pe care le-au susținut, ajungând chiar să își invalideze propriile enunțuri cu un „dar eu nu am zis niciodată asta”.

Înțeleg de unde vine această atitudine defensivă. Da, ideea ta despre capitalism e corectă; într-un spațiu capitalist ai mai multe șanse de progres tehnologic și de dialog al ideilor, de exemplu, dar lucrurile nu stau perfect. Da, e interesantă ideea de sistem privat de sănătate, dar poate că fix eșecul chinezilor de a „închide” virusul COVID19 se datorează faptului că au un sistem exclusiv privat de sănătate (oh, da, și eu am rămas un pic mască la treaba asta).

Inflexibilitatea în gândire însă nu le permite să vadă problemele cu sistemul, și întotdeauna s-a identificat un inamic din afara lui pentru a-i explica defectele. Socialismul, Rusia, China, corporatismul (văzut ca o derivație a socialismului/fascismului, nicidecum a capitalismului), toate astea sunt câteva posibile cauze ale eșecului; nicidecum nu putem să ne asumăm eșecul ideii noastre în lumea reală.

Și puritatea asta ideologică mi se pare ceva nou în gândirea umană. De exemplu, Republica Romană, de departe cea mai longevivă (700 de ani), nu s-a definit printr-o puritate ideologică a „republicanismului” (și când a făcut-o s-a și terminat); ba chiar din contră: instituția dictatorului, gândită de romani, era complet opusul sistemului „parlamentar” pe care îl gândiseră, și era acolo ca soluție de rezervă pentru a acoperi găurile pe care sistemul ideologic republican nu le putea închide. Cu Hannibal la ei în curte l-au numit pe Flavius dictator, cu triburile italice în răscoală, oameni ca Cincinnatus (de acolo vine numele orașului Cincinnati) au fost necesari pentru a corecta lentoarea în reacție a sistemului republican.

Cred că ăsta e cel mai bun mod de a analiza, de fapt, cât de bună e o idee: cum îi tratează pe cei care nu subscriu regulilor acelei idei. Am văzut pe pielea noastră ce înseamnă să nu aderi la socialism în plină fervoare socialistă, și, chiar dacă ideologic capitalismul nu condamnă ne-capitaliștii la extincție, ideologii o fac. Ei nu au soluții pentru cei care eșuează în sistemul capitalist, deși capitalismul are. De fapt, chiar Adam Smith vorbește și despre intervenția statului, și despre faptul că statul ar trebui să ofere securitate socială și protecție națională, să stabilească și să împartă legea și să (re)stabilească ordinea și în al treilea rând să ofere bunuri publice și să mențină acele institute publice care nu ar putea fi niciodată în interesul unui individ specific sau grup bine definit (transport, educație, sănătate). Un socialist nenorocit.

Inflexibilitatea ideilor și osificarea lor duce înspre incapacitatea menținerii unui dialog decent. Dacă până și Financial Times poate să susțină niște puncte de vedere socialiste cred că și badea Gheorghe de pe Facebook își poate permite un pic de flexibilitate a ideilor. Doar că nu o face pentru că gândirea lui i se pare că nu are consecințe, mai ales că poate oricând să identifice în jurul lui alte motive care ar duce la eșecul ideilor sale: oricine altcineva e de vină, dacă se făcea cum ziceam eu!

Cum ziceam, gândirea lor e fără consecințe. La fel cu tot fără consecințe este și pentru Tudose să vină să afirme că „nu a fost lăsat să eficientizeze sistemul de sănătate”; declarațiile lui sunt imateriale, el poate să declare inclusiv că a investigat puternic problema OZN-urilor și a piramidei de sub Bucegi, și a demarat săpăturile la tunelurile dacice contractând studii de fezabilitate. La fel și eu pot să zic că capitalismul în starea pură ar fi rezolvat coronavirusul mai ceva ca Superman învârtindu-se în jurul planetei.

Am vorbit despre capitaliștii de Facebook pentru că de la ei mai am așteptări legate de flexibilitate intelectuală, mă aștept ca oamenii ăștia să fie capabili să se oprească și să zică: „da, poate că problema e mai complexă și prezintă mai multe aspecte”. Nu aceeași așteptare o am de la, de exemplu, curentul antivaccinist, care acum se confruntă tot cu consecințele constantei lui opoziții față de medicina științifică. Fragmentarea, subfinanțarea, subminarea sistemului de sănătate li se datorează și lor parțial. Nu îi condamn, doar că nu sunt pregătiți să-și asume consecințele gândirii lor; așa cum, de exemplu, mă îndoiesc că Steer va refuza eventualul vaccin contra COVID19, așa cum nu a refuzat vaccinarea copiilor proprii.

Nu mă aștept nici ca organizațiile care insistă pe cât de obidite sunt comunitățile țigănești în România să își asume eșecul acelor comunități de a respecta legile țării chiar și în stare de urgență. Nu e nimic neașteptat în Dragoș Stanca explicând cum presa s-a denaturat incredibil și a scăzut din calitate, neasumându-și propriul rol în poveste.

Nu am de gând să spun că curajul acesta de a-ți asuma responsabilitatea e suficient. Stalin și-a asumat responsabilitatea, asta nu face Siberia mai caldă. Însă pentru noi, ăștia care ne tăvălim în glodul ideilor, asumarea reponsabilității pentru finalitatea ideilor noastre ar trebui să fie un punct de început, pe care mai apoi să-l proiectăm în acțiuni concrete. Dar nu putem să facem asta dacă atenția medie pe care o dăm un text e de 10 secunde pe paragraf, pentru că avem nevoie să scrollăm, să scrollăm, să scrollăm.