Jurnal de virus – ziua #21.2

Cum rezistă în carantină oamenii care se urăsc? Cred că au ajuns la un punct de indiferență; o să iasă mai tarați, mai obosiți, mai supărați din carantina asta, mai ales dacă cel mai optimist termen de „eliberare” e peste șase săptămâni. Cred că asta e o lecție bună pentru cei care nu sunt încă într-o relație: poate că gagica aia bagaboantă, sau tipul ăla care are mult succes la toate prietenele tale nu e chiar omul cu care ai vrea să-ți petreci două luni și jumătate în casă.

În curând pe foarte mulți dintre oameni o să ne lovească o depresie profundă. O simt, deja văd disperarea în cercul meu de prieteni, vezi tensiunea în felul în care vorbesc, în care se precipită, se implică sau glumesc. Mai ales glumitul, ca răspuns nervos la criză.

Am încercat să vă oferim altceva. Am avut un episod de ICRPodcast în care am vorbit despre orice altceva numai despre virus nu. Astăzi am publicat un episod mamut de 2h40m de podcast de istorie (unul din cele mai dificile episoade pe care le-am înregistrat vreodată, chiar dacă oboseala și-a spus cuvântul pe final), doar că e clar că din ce în ce mai multă lume alunecă în depresie. Sugestia mea? Faceți ceva, altceva decât „virus”. Discutați despre altceva. Construiți altceva. Mai planific azi un episod de „jurnal” și sper că acela va fi mai util decât ce scriu aici.

Mai vreau să vorbesc un pic despre motivul pentru care oamenii laudă regimurile dictatoriale. Văd repetate laude la adresa Chinei (sursa virusului) și Rusiei (despre care nu știm, de fapt, cum și dacă face față epidemiei). Și vroiam să-mi notez aici în jurnal „de ce”. În primul rând, pentru că oamenii au nevoie, mai ales în momentele astea grave, nevoie de repere. Și chinezii dau impresia că sunt foarte calmi, foarte siguri pe ei, chiar dacă realitatea demonstrează că nu au fost, ba chiar din contră. Prin autoritarianismul lor, chinezii dau impresia de control. prin măsurile excesive afișate au dat impresia de fermitate și siguranță. În situațiile de urgență, care ne pun în pericol siguranța, gravităm aproape automat în jurul oamenilor care dau impresia de fermitate și siguranță.

Da, aceiași care laudă China acum l-ar fi lăudat și pe Adolf Hitler în 1938. Luați-o sau nu ca pe-o reductio ad hitlerum; ce vă zic e să examinați mecanismul prin care din ce în ce mai mulți gravitează înspre poli iliberali mai ales în situații de criză.

Nu ajută nici că „lumea democratică” nu e capabilă să răspundă cu foarte mult succes. Că e incapabilă să-și ofere soluții care ar fi fost foarte simple în condițiile unei economii funcționale. Că trebuie să recurgă la același gen de soluții pe care regimurile totalitare le-ar fi impus. Că, în mintea publicului larg, carantina asta e doar o validare a faptului că soluțiile totalitare sunt cele corecte. Dacă după criza economică din 2008 eram bucuros că nu am văzut victoria completă a ideilor totalitare, cu o Europă care a reușit să supraviețuiască ideologic, acum nu cred că va mai fi cazul. O reîntoarcere la ideologii pe alocuri primitive va fi inevitabilă. Păzea, tot ce e mai rău va veni după ce ieșim toți din carantină.