Jurnal de virus – ziua #27
Îmi notasem un număr destul de mare de subiecte despre care doream să scriu. Am decis să nu o mai fac, nu pentru că subiectele respective nu ar fi fost de interes ci pentru că nu cred că am suficient de multă informație; nici eu, nici voi, nici cei care le comentează din plin.
Să vorbim despre OMS, felul în care s-a făcut preș în fața Chinei? Să vorbim despre cum mania cu „rasismul e mai rău decât virusul” l-a convins pe primarul Florenței să facă o zi de „îmbrățișează un chinez” în 1 februarie, cu câteva zile înainte ca orașul să-i devină un cimitir? Să vorbim despre cum statul în casă ne face un pic mai nervoși, mai iritabili? Ajută să aduc în discuție felul în care un polițist ia la șuturi pe cineva pe stradă? Are sens să explic că dacă vedem doar momentul în care polițistul dă șuturi, dar nu știm ce s-a întâmplat înainte, ne e greu să înțelegem despre ce e vorba? E inutil, voi o să credeți că sunt un nenorocit care nu înțelege că acel șut în fund e o treabă instituțională, iar eu rămân cu explicația că nu așa arată dictatura în vânt.
De fapt, ce constat cu mare neplăcere e că deși mulți dintre noi au timpul să reflecteze, să gândească mai adânc anumite lucruri, preferă să refuze actul. Exact oamenii care ar trebui acum să gândească, să judece, să pună lucrurile în balanță, exact cei care sunt plătiți să gândească ca profesie, exact aceia sunt cei care amplifică panica, sporesc nervozitatea. Excepțiile sunt rare – de exemplu această discuție între Răzvan Exarhu și Constantin Vică care cumva arată că mai există un pic de rațiune. George Damian ne mai ajută cu informații – ce au făcut alții în situația noastră? Mai apare din când în când câte-o idee despre cum am putea să ne folosim timpul altfel; dar momentele astea sunt puține și apar rar, majoritatea sunt mai degrabă puse sub semnul nevrozei, cam ca un zâmbet nesincer. Ați obosit de la glume cu hârtia igienică? Eu da.
De ce ne-am pierdut capacitatea de dialog? De ce am pierdut capacitatea de a face lucruri constructive? Citesc că suntem o națiune de plângăcioși, dar nu cred că despre asta e vorba. Probabil că nu suntem mai plângăcioși sau mai răi decât alte națiuni, doar mai săraci și mai fricoși, dar asta e o treabă ce se întinde pe decenii, și explică de ce am ajuns aici. Suntem aici, și nu suntem neapărat într-o stare mult mai dezastruoasă. De fapt, suntem într-o situație chiar bună, poate chiar pentru că suntem plângăcioși. Nu știu.
Am scris această postare pentru un singur tip de întrebare. Voi v-ați notat niște chestii? Ce ați făcut greșit? V-ați gândit la ce urmează? Ce veți face diferit? Ce veți face mai bine când apăsăm pe butonul de „continuare”? Sunteți pregătiți să vă reîntoarceți la normal?
Vă pun întrebările astea de acum pentru că nu există niciun moment mai bun să începeți să vă pregătiți. Mai e o lună de stare de urgență. Poate în două, trei săptămâni, lucrurile o să înceapă să se relaxeze. Sunteți pregătiți? Ați învățat ce era de învățat din lecția asta? Ca niciodată avem timp de reflecție, timp să învățăm ceva. O să-l folosiți?
Probabil că nu.